Concerte Rock in Romania

Stii un concert? Introdu-l aici!

Stiri:

Live:

Recenzii:

Interviuri:

Fotografii:

Concurs:

Concerte:

Oferta CD:

31 martie 2010

Citeşte versiunea în engleză a interviului aici

Pentru primele generatii de rockeri romani, ILIE STEPAN este un nume cu aceeasi rezonanta ca oricare dintre muzicienii importanti ai scenei. Astazi pare sa fi intrat intr-un nemeritat con de umbra. Dar Ilie Stepan lucreaza. Lucreaza la un proiect de mare amploare si stie ca trebuie sa-si urmeze drumul, indiferent de neajunsurile trecatoare. Si vorbeste la fel cum compune: liber, complex, temeinic, fara sa ocoleasca nicio intrebare, povestind despre credinta dar si despre compromisurile facute de unii artisti de la noi in numele castigului, despre sicanele la care erau supusi muzicienii rock de regimul comunist, dar si despre instrainarea de Romania a unor nume mari ale generatiei sale. Discutia, purtata in caldura primitoare a apartamentului sau din Timisoara, te face sa vrei sa-l cunosti mai bine pe acest om, sa-i cunosti muzica, sa-i aprofundezi ideile. Acest interviu poate fi un inceput.

"Muzica, in opinia mea, este in primul rand o forma de energie, o energie pozitiva".

Ilie Stepan, pentru cititorii mai tineri, povesteste-ne cum a inceput pasiunea pentru muzica si cum a inceput pasiunea pentru rock? Iti mai amintesti?
Imi amintesc pentru ca le spun in fiecare an... ceea ce nu ma deranjeaza. (Rade). Pasiunea pentru rock a inceput odata cu filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard and the Shadows. Am vazut atunci prima trupa de chitare electrice, la inceputul anilor ’60. Mi-a facut o impresie teribila. Dupa aceea, la maximum doi ani, a aparut contactul cu Beatles si de acolo mai departe. De atunci am stiut, mi-am dat seama ca una dintre bucuriile mele cele mai mari este sa am in mana o chitara, sa invat sa cant, sa ma exprim muzical prin acest instrument. Parintii mei mi-au incurajat aceasta dorinta si asa am avut primul profesor de chitara, Adrian Popescu, care de altfel a avut elevi in Timisoara care au devenit nume in muzica romaneasca. Nicu Covaci a facut cu el, Laci Herdina, care a fost chitaristul si liderul muzical al grupului Progresiv TM, chitaristul de jazz Dan Ionescu, acum in Canada, subsemnatul si o lista mai mare. Deci am facut doi ani cu profesorul Popescu, apoi am studiat si chitara clasica, cu profesorul Eduard Pamfil. Acest lucru m-a ajutat sa ma raportez la ce inseamna chitara in familia instrumentelor muzicale, sa inteleg legatura intre marea muzica, cum se spune, si alta mare muzica ce se nastea in clipele acelea si care se naste si sub ochii nostri mai departe, muzica moderna, pornind, dupa cum am spus, de la muzica pop. Beat, pop, rock si atatea increngaturi. Am cantat si la chitara clasica, imi place si acum sa cant, am cantat si rock la instrumentul asta. Cu ajutorul chitarei am inteles mult mai bine muzica in general. Cam astea au fost inceputurile. Se intampla undeva prin anii ’65-’70. Apoi a aparut primul grup, din scoala generala, Martienii, Rivoli Grup, al doilea, din liceu, si in ianuarie ’73 Pro Musica. Si de atunci, mana nene si mana!

Ilie Stepan

Prin ce se deosebeste Pro Musica in contextul anilor respectivi? Atunci au aparut multe trupe bune, fiecare cu identitatea ei, nu ca azi cand e plin de clone. Care era identitatea Pro Musica?
Noi cand am debutat, in primii doi ani de performanta, am fost o trupa de folk progresiv, o trupa cu instrumente acustice predominante, impanate cu altele electronice, cu vioara electrica, cu bas, cu claviaturi. Doru Apreotesei canta deja la claviaturi. Nu chiar unplugged-ul de mai tarziu, dar ceva pe acolo cumva, un semi-acustic. Apoi, din toamna lui ’78, cand eu am refacut Pro Musica, cu tenta de trupa rock, unul dintre elementele care ne individualizau era prezenta instrumentelor acustice in discursul rock al trupei.
Ce sau cine v-a influentat?
N-am luat de la altii, dar sigur ca ascultam. Ne placeau pe vremea aceea, si mie si lui Dixie, care compuneam in trupa, Jethro Tull, Beatles - nu se pune problema! - , Pink Floyd, Genesis, Yes. Erau cateva dintre trupele pe care le ascultam foarte frecvent pe atunci. De asemenea erau elemente de prelucrari, dar nu atat de folclor romanesc, cum facea Phoenix. Noi, in perioada Pro Musica, aveam elemente de folclor din zona asta de intrepatrundere: Banatul romanesc, Banatul sarbesc, zona dinspre Balcani cumva. Deci era un fel de rock, cu elemente balcanice si instrumente acustice, de multe ori aparand din senin. Probabil aceste doua dimensiuni au creat o nota de originalitate si ne-au definit intr-un fel. Asa vad eu acum, cand ma uit in spate la ceea ce a fost.
Era mult mai dificil decat azi sa ai o trupa de rock, mai ales ca exista opozitia regimului. Cum ati reusit sa supravietuiti, cu toate sicanele la care erati supusi?
Era intr-adevar un meci permanent cu cenzura, cu dictatura comunista, cu regimul. In general miscarea rock nu era privita cu ochi buni de regimul comunist. Trupele ajunse la o anumita notorietate, care aveau deja un nume, reusisera sa se impuna, poate nu prin aparitii de televiziune, pentru ca la televiziune trebuia sa-ti tunzi parul... Atunci era moda cu parul mare. Generatia mea, generatia flower power, generatia hippie, o mare parte dintre noi purta parul mare. Atat noi, ca muzicieni rock, cat si cei care formau publicul nostru, cei pentru care cantam. Or la televiziune trebuia sa-ti prinzi parul cu agrafe, chestie pe care n-o prea agream noi. Notorietatea ti-o castigai prin spectacole, atatea cate puteai sa dai, si intr-un fel si prin imprimarile radio. Cum spuneam la inceput, era un meci permanent intre cenzura, intre cei care supravegheau si noi, trupele, care eram considerati un fel de paria ai societatii. Cenzura era foarte grijulie, foarte atenta si foarte vigilenta ca nu cumva vreo parte a unui text sa aduca atingere cuceririlor socialismului, ideologiei la care trebuia sa aderi. Era o permanenta lupta intre ei si noi, ei avand in mana painea si cutitul, noi atuul ca suntem tineri si nealiniati. Pentru ca nu am fost aliniati. N-am fost nici membri de partid, n-am scris nici texte la comanda pentru congrese si pentru toate manifestarile lor ideologice. Eram un rau necesar pentru ei. Acum dictaturii ideologice i s-a suprapus cea financiara. Astea sunt problemele pe care le are o trupa acum. Atunci era invers, mai aveai un banut, mai strangeai, dar nu aveai ce sa faci cu el, n-aveai de unde sa cumperi instrumente... Au fost vremuri grele. Dar si frumoase, in acelasi timp. Aveam idealuri, aveam onoarea de golani, aveam putinta de a schimba intre noi energii pozitive cand ne intalneam, de a manca impreuna din aceeasi coaja de paine, de a o imparti daca trebuie si putinta de a astepta cu mare incredere si mare speranta fiecare intalnire cu publicul. Si sa nu uitam ca in decembrie ’89, la acea schimbare, pentru ca a fost totusi o schimbare, cei care au fost in primele randuri, o mare parte dintre cei care au murit, au fost tinerii salilor de concert rock. Ei au fost cei care in intunecimea salii isi descatusau sentimentele, erau mai liberi acolo, cand incepea spectacolul, si ei au fost cei care in Timisoara - si sunt convins ca si in Bucuresti - au facut lucruri extraordinare. Aceasta generatie pentru care noi am cantat. Si ma bucur ca s-a intamplat asa.
In Bucuresti primul mort al revolutiei chiar are scris pe crucea din Cimitirul Eroilor: „Mihai Gatlan, rocker”. Daca tot am ajuns aici: cunosc multi oameni, dintre care unii nu stiu prea multe despre Pro Musica si despre tine, care insa au cu siguranta in minte refrenul acelor zile, piesa „Timisoara”. Cum ai ajuns in mijlocul intamplarilor de atunci?
Google, „Ilie Stepan” si pot sa afle mai multe. Daca intereseaza pe cineva, categoric. Piesa „Timisoara” s-a nascut ca o suflare, ca o adiere, ca o palma, ca o pata de energie, in memoria celor care si-au dat viata si dintre care multi nici macar nu au cruce la cimitir, pentru ca au fost arsi. E ceva diferit fata de restul muzicii pe care am scris-o la viata mea, muzica de teatru, muzica de film, rock... Mai ascult din muzicile mele, mai ales cand imi vin prietenii. In rest, daca sunt singur, nu prea ascult, pentru ca ma gandesc la ce urmeaza sa fac mai departe. Dar totdeauna cand ascult as mai avea ceva de adaugat, as mai schimba ceva. Piesa „Timisoara” este singura la care n-as mai modifica nimic. Este ca o respiratie. S-a nascut fara nici un „pre-gand”, fara nici un plan de actiune. Am simtit ca trebuie sa o scriu si a iesit asa cum se stie. Am inregistrat-o in primele zile din ianuarie 1990, am cantat-o atunci la Timisoara si la Bucuresti, intr-un concert la Sala Polivalenta. Piesa se canta si acum cand, intr-adevar, multi nici nu mai stiu cine a compus-o. Dar e ok. Este un prinos de recunostinta pentru cei care nu mai sunt si pentru cei care sunt si au facut lucruri fantastice, de eliberare sufleteasca si de credinta si multumire lui Dumnezeu pentru ca ne-a ajutat pe multi dintre noi, care am fost pe strazi atunci. Si probabil ca pe cei mai buni i-a luat sus.

Ce impact au avut evenimentele din ’89 asupra miscarii rock de la noi in general si asupra activitatii tale in special? S-a produs ceva spectaculos?
Asupra miscarii rock in general poate ca n-au avut impactul pe care il visam noi. Cel putin la nivelul puntii intre noi si Europa. La ora actuala, acum, cand vorbim, ar trebui sa avem cel putin 4-5 grupuri de renume european. Asa ar fi normal, pentru ca sunt muzicieni... Deocamdata nu avem asa ceva. Nu avem pentru ca imediat dupa ’90 multi dintre actorii principali s-au retras, au rarit-o cu spectacolele - vorbesc despre trupele cunoscute - , incercand sa faca altceva, in alte domenii, ale muzicii si nu prea. A intrat aceasta goana dupa bani, aceasta instaurare a dictaturii financiare, care spune ca pentru economia unui spectacol e mult mai usor sa iei 2-3 pitipoance care arata foarte bine, sa le urci intr-o masina, sa le construiesti un CD cu piese, sa investesti cate ceva si sa circuli dintr-o sala in alta. Le pui negativul... sau pozitivul, ei sau ele canta si gata. Pe cand la o trupa de rock este un intreg mecanism care trebuie sa se miste. Oameni, rockeri, ingineri de sunet, personal auxiliar etc. La noi au mai ramas cateva trupe de notorietate, cam tot alea, care mai tin steagul sus. Si vine si generatia din urma, dar e foarte greu. Aici este si o mare durere. Noi, cei din generatia mea, suntem prezenti in dictionare de specialitate, avem, fiecare in domeniul lui, o zona a muzicii in care ne miscam, unde suntem in largul nostru. Dar generatia tanara de muzicieni are nevoie de niste conditii, pana la urma. Pentru ca multi renunta, multi pleaca afara, nu mai pun mana pe instrumente. Si multi dintre ei ar merita atentie pentru ceea ce fac. Un alt aspect al neputintei noastre de a atinge zona europeana a clasamentelor - si nu neaparat a clasamentelor, cat a notorietatii - este si faptul ca nu prea se individualizeaza trupele. Se cam repeta. Unii canta dupa altii si asa mai departe. Nu este originalitate, nu este nimic nou care sa faca o bresa. Prin asta faci bresa in clubul acela select. Ajungi, iti faci intrarea, ei te vad si raman surprinsi. „Da domnule, am sosit, eu sunt trupa din Romania, am intrat si eu in clubul vostru.” Ca sa faci asta trebuie sa aduci ceva. Citeam un articol acum cativa ani si mi s-a intarit convingerea discutand cu niste specialisti din Anglia despre problema, ca una dintre trupele romanesti care este bine vazuta pentru originalitate este Zdob si Zdub. Nu intamplator. Canta niste lucruri care ii particularizeaza si ii fac originali. Pleaca de la folclorul moldovenesc si fac lucruri bune. Asta trebuie sa facem. Nu neaparat sa canti folclor, dar sa aduci lucruri originale. Orice gen canti. Despre mine ce pot sa-ti spun? Din 1995 am ales drumul muzicii de fuziune, cu grupul meu de studio, Stepan Project. Am inceput in 1995 lucrul la un plan foarte indraznet si iaca, acum, dupa 15 ani, sunt aproape pregatit sa termin lucrarea. In ’96 am lansat „Sensul vietii”, prima parte a „Trilogiei sensului vietii”, in 2001 „Undeva in Europa” si acum, anul acesta, termin triplul-album „Lumina”, care este partea a treia a trilogiei. Scriu muzica de fuziune, cant alaturi de foarte multi muzicieni, pornind de la muzica arhaica, de la cea cu influente populare, luata de la muzicieni-tarani care canta la tot felul de instrumente traditionale, pana la free jazz. Trecand prin opera, prin muzica simfonica, prin jazz si, categoric, ca punct central al intregii ecuatii, muzica rock. Pentru ca eu cant la chitara si clasic, cant in mai multe maniere, dar ma consider un muzician rock la origini.
Sa intram un pic in detaliile „Sensului vietii”. Am vazut si o schimbare de tematica la nivelul versurilor si al intregului concept. E o introspectie, o analiza mai profunda a persoanei si a contextului spiritual-cultural in care traieste, o orientare catre Dumnezeu. Poti detalia?
Ai surprins foarte bine niste directii prin intrebarea ta. Muzica, in opinia mea, este in primul rand o forma de energie, o energie pozitiva. In muzica pe care o scriu eu, conceptual exista trei mari dimensiuni: dimensiunea credintei, dimensiunea ancestralului, a originii, a pamantului pe care calci si care este de mii de ani tot acolo si dimensiunea urbana, contemporana, de zi cu zi. Intre aceste trei dimensiuni se scriu toate energiile noastre, inmagazinate in piesele pe care le lucram. Eu sunt un om cu credinta in Dumnezeu si nu pot sa concep ca un artist adevarat este un om fara credinta. Nu este nevoie sa fie credinta lacasului prin care sa treci neaparat zi de zi. Eu merg si la biserica, dar este vorba despre ceea ce porti in tine, creator fiind, ceea ce simti ca trebuie sa dai celor pentru care scrii si pana la urma sa intorci din ceea ce ai primit. Pentru ca noi, cei care scriem muzica si in general orice om care are o activitate creatoare, care creeaza ceva, de la cuvant la te-miri-ce, este clar ca avem un dat, un dar pe care l-am primit. Si trebuie sa-l dam mai departe.

Ilie Stepan

Proiectul fiind foarte complex, exista vreo posibilitate de a-l transpune live?
Proiectul e foarte complex, intr-adevar. Eu am cantat in momentul integrarii in Uniunea Europeana, 2006 spre 2007. In Piata Operei, in noaptea cu pricina, la cumpana dintre ani a fost un concert care s-a numit chiar „Undeva in Europa”, cu piese de pe „Undeva in Europa” si de pe „Sensul vietii”. Pentru acest triplu-album, „Lumina”, ma gandesc la un concert. Greu de facut pentru ca, asa cum ai spus si tu, e un material complex. Ar merita insa si cred ca o sa-i facem un concert. De asemenea ma gandesc ca dupa ce apare materialul sub forma de CD sa facem o editie limitata „pour les conaisseurs”, cu mixaj 5. 1. Muzica noastra se preteaza la un asemenea mixaj, pentru ca sunt multe pasaje instrumentale, multe conotatii, foarte multe teme care apar si dispar, si intr-un 5. 1 parca e mai mult spatiu. Trebuie sa-ti spun si ca fiecare dintre cele 33 de piese ale „Luminii” are un simbol, o imagine. Un desen, o fotografie, un suport de imagine care este fotografia oficiala, daca vrei. Pornind de la ideea asta, m-ar atrage foarte tare ca albumul „Lumina” sa aiba propriul lui film. Un fel de montaj de imagini, un fel de story la ceea ce vrea sa spuna. Sunt directii subsidiare care pleaca din aceeasi matrice, dar pentru inceput important este ca, dupa 8 ani de lucru, sa reusesc sa termin pur si simplu varianta de triplu-CD a lucrarii.

Ilie Stepan

Vorbeam despre origini, despre Romania, despre schimbarile de aici. Multi muzicieni, chiar si din generatia ta, s-au indepartat la un moment dat de Romania, ca spatiu si ca atitudine. Recent Dan Andrei Aldea spunea ca nu mai vrea sa aiba legaturi cu nimeni din Romania, Nicu Covaci ba se intoarce, ba pleaca. Tu vad ca esti aici si ca esti bine. Nu te-ai gandit niciodata sa pleci? Ce te retine aici?
Intrebarea asta presupune un raspuns foarte complex. Incerc sa-l dau pe scurt. In primul rand, in opinia mea, ca artist care ai ceva de spus nu ai voie sa te lasi infrant de realitatea imediata. Daca ai niste ancore puternice in pamantul pe care calci... Vorba poetului, daca dai cu o teapa sau cu o ranga in pamant, s-ar putea, daca faci o groapa adanca, sa dai de niste oase albe, cum a zis Ioan Alexandru. Oasele stramosilor tai. Si daca stii pe ce calci, daca ai privirea indreptata spre cer, te uiti si apoi pleci capul si te gandesti la Dumnezeu cu capul plecat, nu te pot infrange realitatile astea si lucrurile urate prin care treci. Pentru ca asa este! Exemplele pe care mi le-ai dat – si nu sunt singurele - , tipul asta de reactie, la o analiza urban-contemporana, e o reactie absolut normala. Dar de aici pana la a-ti taia singur radacinile, printr-un efort de vointa personala, mi se pare un drum cam lung. Si repet, ajungi la asa ceva, ajungi sa fii coplesit si ai o singura varianta: sa dai cu palma, sa dai totul la o parte si sa-ti vezi de drumul tau. Dar asta se intampla pentru ca nu ai cele doua parghii. Daca nu ma intrebai iti strecuram eu ideea, pentru ca totdeauna o strecor: daca n-as fi un om pozitiv si daca n-as avea bucuria asta de-a face muzica, daca ar fi sa ma ghidez doar dupa ce vad si dupa ce mi se intampla mergand pe strada, n-as mai putea sa scriu o virgula muzicala. N-as mai scrie o virgula daca m-as incarca de toate astea. Ma incarc si eu de ele pentru ca nu sunt multumit de foarte multe dintre cele ce se intampla acum. Si nu pentru mine, pentru generatia tanara de muzicieni si de cetateni ai acestei tari. Dar asta este una, iar daca ma intreaba cineva asa cum m-ai intrebat tu eu o spun, si alta este ca eu nu-mi voi pierde echilibrul. Nu-mi voi taia singur radacinile niciodata. Pentru ca, repet, am bucuria de a ma gandi la bunicii mei, la toti batranii si oamenii de mare rezonanta pe care i-am cunoscut, de a ma gandi si la cei care au murit in puscariile comuniste, la seva aceasta de oameni de mare forta, pe care nu i-am cunoscut dar despre care am citit. Am - cu asta trebuia sa incep - raportarea la Dumnezeu. Pentru asta stau aici si nu ma poate lua nimeni. Ma duc si ma reintorc. Asta este tot. Astea sunt raportarile mele. Ei nu au aceste raportari - oamenii despre care mi-ai spus tu si mai stiu si eu altii. Si atunci ai o „sansa” de a imbatrani urat.
Vorbeai mai devreme despre dictatura factorului financiar. E o problema pe care multi o folosesc ca scuza pentru a face compromisuri: „cant muzica la minima rezistenta sau scriu piese pentru niste fatuce sumar imbracate fiindca trebuie sa traiesc, trebuie sa mananc si eu”. Cum se poate trai totusi fara compromis, fara sa te injosesti?
Pai se poate trai, cum s-a trait si in sistemul comunist. Nu toti au facut compromisuri. Vorbesc acum despre oamenii de cultura, scriitori, artisti, muzicieni, pictori si asa mai departe. Nici atunci nu au facut toti compromisuri, dar au fost oameni care au facut compromisuri si au dus-o mai bine, au avut avantaje. Si acum este la fel. Sunt oameni care fac compromisuri, unele nu jenante, ci dizgratioase, ca sa nu folosesc alt cuvant. Sinecuristii, oamenii care au de platit o sinecura pe care o primesc. Niste posturi foarte avantajoase, niste retributii... Vorbesc la nivelul institutiilor de stat. Oameni remarcabili. Nu le dau numele pentru ca am de scris niste lucrari acum si nu vreau, n-am timp sa ma judec cu ei, sa ma cheme pe la tribunale. La nivelul celor despre care mi-ai pomenit tu si despre care vorbiseram mai inainte, la nivel de muzicieni, de compozitori, de oameni care parcurg tipul asta de demers artistic la minima rezistenta, in sensul de a face ceva pentru bani si atat, este la fel ca pana in ’89. Traiesc mai bine, au bani mai multi, au masini. Cum se poate face arta fara compromis? Simplu: facand-o. Si strangand din dinti pentru ca nu ai banii pe care-i are X sau Y. Pentru ca din pacate cei care aleg sa mearga pe drumul acesta inca au mult de strans din dinti.
Pe un tanar muzician de la noi care vrea sa porneasca pe calea aceasta ce l-ai sfatui?
Sigur ca as fi tentat sa-i spun sa stranga din dinti, sa mearga inainte si sa rupa norii. Daca se poate, sigur ca asta trebuie sa faca. Sa nu faca niciun compromis. E usor de sfatuit, mai greu de facut. Eu n-am facut compromisuri, dar nici nu pot sa spun ca e un exemplu pe care l-as da pentru fiecare. Nu ai o viata confortabila din punctul de vedere al comparatiei. Constati ca si tu ai o masina, si tu ai o cutare, si tu ai o casa de vacanta, dar unul are cu 60 de camere - am facut o exagerare voita - , a ta este cu doua. Daca nu esti tributar raportarii de zi cu zi fata de ce are altul, merge. Este absolut ok. I-as sfatui sa incerce sa aiba verticalitate si sa incerce dimineata sa discute cu ei insisi. In intimitatea diminetii. Daca la 2-3 zile sau in fiecare zi cand te uiti in oglinda poti sa te privesti, inseamna ca esti ok. Sa stie sa stranga din dinti si sa urmeze drumul pe care si-l propun. Oricum drumul cel mai sanatos si cel mai pozitiv energetic este cel in care lasi compromisul si faci ceea ce stii, atat cat stii sa faci, sa dai din tine. Asta ar fi idealul. Partea financiara nu e lasata deoparte, nu vreau sa fiu gresit inteles, dar sa n-o pui niciodata pe primul plan, sa nu te gandesti: „Castig, nu castig? Fac asta in functie de cat castig.” Urmeaza-ti drumul.

Ilie Stepan si Paul "Slayer" Grigoriu

Pe aceasta nota punem punct si virgula si vom continua discutia cu ocazia lansarii albumului.
De acord. Dumnezeu sa ne ajute pe toti si multa sanatate pentru cei care citesc in tara asta si care citesc si revista.

Text: Paul "Slayer" Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu

vizualizari: 1213

Comentarii:

15:07 | 31 martie 2010

Adi

Pe cind si inregistrarea concertului din 1993 de la Timisoara? E pacat ca nu apare pe DVD!

15:49 | 01 aprilie 2010

cristi

salut, caut de mult timp o melodie, care cred ca apartine celor de la Pro Musica, mai retin doar niste versuri \"fata cu ghioc ... lanul de papadie\", va rog daca puteti sa aflati titlul piesei :), multam anticipat!

23:13 | 03 aprilie 2010

Paul Slayer

@Cristi: Piesa respectiva se numeste \"Hanul cu noroc\", este din ultima perioada concertistica a Pro Musica, adica anii 90 si, din pacate, nu a fost inregistrata.

01:42 | 28 februarie 2011

matei

Salut,cind apare noul cd+dvd c lui Ilie Stepan/

15:06 | 28 octombrie 2011

cristi

salut la toata lumea, revine Pro Musica!!! am vazut o secventa pe TV-Cultural! va rog ceva imposibil ... amintiti-le va rog de piesa \'\'Hanul cu noroc\'\' poate apare pe CD! multa sanatate si bafta!

13:54 | 28 decembrie 2011

adiiordache59

Si eu caut \"fata cu soroc, lanul de papadie, hanul cu noroc ...\" de amar de vreme. Mormai eu un pic din ea, dar...doar atat.

14:00 | 28 decembrie 2011

Ioana

Mult as vrea sa existe o cale sa gasim melodia \"Hanul cu noroc\"...trebuie sa fie pe undeva...