Concerte Rock in Romania

Stii un concert? Introdu-l aici!

Stiri:

Live:

Recenzii:

Interviuri:

Fotografii:

Concurs:

Concerte:

Therion

Oferta CD:

...vezi toata oferta!

Sonisphere Festival - ziua 3 / Romexpo, Bucuresti

02 iulie 2010

Urgia a trecut, urechile inca vajaie, dar e vremea sa ne intoarcem la festival. Azi, cu siguranta va fi mai relaxant. Ne ocupam locul din fata scenei, dam o fuga pe la tricouri - ce rau imi pare ca nu mi-am luat ieri cu „Rust In Peace”, azi nu mai au - bem o bere si suntem gata de drum.

De-a lungul timpului am avut multe de impartit cu Luna Amara, iar ce am scris despre clujeni nu a fost niciodata elogios.

Rebeliunea de cafenea ce prinde la eco-comunisti tip „Salvati Vama Veche” nu are nimic de oferit in contextul artistic al zilelor noastre. Cu toate acestea, observ, poate pentru prima data, ca ceva-ceva misca in versurile si muzica Luna Amara. Trupa e mult mai integrata in context decat Vita de Vie, are un spectacol inchegat, bine articulat si antrenant, in ciuda nesfarsitelor defectiuni la una dintre chitare. Mihnea Blidaru vorbeste putin, dar se agita mult si piesele alese, beneficiind si de un sunet bun, ii ating pe cei din fata scenei. Astazi cred ca media de varsta este cu cativa ani buni sub cea de ieri, iar tinerii rockeri gusta Luna Amara, stiu pe de rost versurile, ovationeaza, biseaza.

Bun... Deci am trecut peste deschidere, a fost ok, urmeaza un moment „pour les conaisseurs”. Si chiar pentru putinii cunoscatori, pentru ca un pusti ma intreaba daca „astia care urmeaza, Anathema, sunt romani”. Ei, nu chiar, desi la cate ii leaga de tara noastra, am putea spune ca ii apartin un pic. Dar cei care se inghesuie astazi in fata scenei au venit pentru Rammstein, asa ca aparitia lui Danny Cavanagh, proaspat tuns, pentru a-si regla sunetul de chitara, nu le suscita nicidecum interesul.

Ma simt singur, dar in curand ma simt bine. Liderul britanicilor, sus-amintitul Danny, are toate sansele sa fie incadrat in categoria muzicienilor rock cu toane, imprevizibil, enervant, cand foarte sensibil, cand arogant. Dar de idei nu duce lipsa. Anathema tocmai a lansat un album nou. Cu toate acestea, isi incepe concertul cu „Kashmir”-ul zeppelinian, atat de bine cantat, cu un Vincent care preia tot patosul subtil al lui Plant, incat aceasta piesa singura ar fi fost suficienta pentru ca recitalul sa primeasca nota maxima. Publicul nou se lasa cucerit, cel vechi freamata. Recitalul e foarte concentrat, nu contine nicio piesa noua, dar setlistul e atat de bine ales... „Lost Control” si „Empty” sunt cantece cu care britanicii ne-au obisnuit, dar aparitia lui Lee Douglas pentru „A Natural Disaster” aduce cu sine unul dintre cele mai frumoase momente muzicale ale festivalului. In rest, se vorbeste despre prietenii vechi si despre meciul in care – de-ar fi stiut Vincent! – Germania urma sa spulbere Anglia. Ca un tribut adus fanilor inca atasati de originile metalice ale grupului, recitalul se incheie cu „Fragile Dreams”. Probabil ca multi dintre cei veniti pentru Rammstein nici nu-si mai amintesc acum ca prin fata lor a trecut Anathema, dar marturisesc ca, din punctul meu de vedere, au pierdut din vedere tocmai miezul ascuns de sensibilitate al serii. Superb.

Ratez doua piese din recitalul Stone Sour, pentru ca incerc sa fac un interviu cu cei de la Anathema, retrasi insa undeva sa urmareasca meciul. Pana la urma renunt si dau fuga sa vad ce face Corey Taylor in afara de Slipknot. Si observ ca face bine. Dincolo de utilizarea frecventa a lui „fuck” si a derivatelor in scurtele discursuri dintre piese, trupa propune un metal deschis influentelor diverse, cu o usoara tenta de sludge, astazi atat de raspandita peste Ocean. Piesele sunt agatatoare si in forta, ritmate, heavy si un pic „panteristice”. Taylor, Jim Root si compania canta fara cusur, asa ca, desi este evident ca trupa este cea mai necunoscuta publicului, acesta o rasplateste printr-o reactie calda. Retin „Digital Hell”, cu versuri care probabil ii priveau pe multi dintre cei prezenti, si „30/30-150”, la care ma bag si eu intr-un mic moshpit. Personajul principal e interesant, iar trupa lui suna bine. De urmarit cu mare atentie.

Repet pentru a nu stiu cata oara: cei mai multi dintre cei prezenti in seara aceasta sunt aici pentru Rammstein. Ceilalti probabil ca au venit sa vada Alice In Chains.

Si aici se pare ca se inchide o bucla simbolica in timp: acum multi ani Alice In Chains a deschis festivalul Clash of the Titans, cu Slayer, Megadeth si Testament, ajungand in scurt timp sa-i surclaseze la vanzari pe principalii performeri. S-a vorbit despre acel moment ca despre inceputul decaderii metal in favoarea noului curent din Seattle, grunge. Astazi Alice In Chains revine, dupa o lunga absenta, si grupul e asteptat cu mult interes si entuziasm. Dar principala atractie a festivalului e constituita de cei patru mari ai thrash-ului. Metal is back. Si, culmea, astazi diferentele par mult mai mici decat odinioara. Pentru ca metal-ul s-a intors, dar Alice In Chains e parte integranta a fenomenului.
Ma rog, nu s-ar spune acest lucru dupa o prima privire aruncata lui William DuVall, noul solist vocal, cu look de Lenny Kravitz. Dar omul isi face excelent treaba. Nu-l inlocuieste pe regretatul Stayley, dar este vocea necesara pentru trupa sa. „Them Bones” e prima piesa care imi trezeste amintiri din vremurile Headbanger’s Ball, apoi toate privirile mi se concentreaza pe Jerry Cantrell. El e omul care, cu renume de grunger si atitudine de rocker influentat de country, mult mai apropiat de Zakk Wylde decat de Kurt Cobain, a dus in spate trupa asta. Carisma lui face totul si in concert, fie cand doar indoaie corzile chitarei, fie cand preia si partea vocala. „Dam That River” merge in aceeasi directie heavy plus country, dar,dupa un timp, piesele incep sa-mi sune stereotip, cu insistenta pe bend-ul de la sfarsitul unei fraze in paralel cu o miscare similara a vocii. E bluesy si e excelent cantat, dar probabil ca nu am dispozitia sa aprofundez. „Man In the Box” si „Angry Chair” se alatura pieselor de pe noul „Black Gives Way To Blue”, totul omogen, cu un sunet gras si o interpretare traita.

Va marturisesc ca inca dinainte de festival ma gandeam la momentul in care voi scrie aceasta cronica si voi critica vehement Rammstein. Din unele puncte de vedere parerea mea despre nemti a ramas neschimbata, dar daca la alte trupe sintagma „trebuie sa ii vezi live” e un cliseu, participarea la un concert este absolut necesara pentru a intelege conceptul artistic ce poarta numele Rammstein. „Stai si te uiti ca la teatru”, mi-a spus acum multi ani prietenul Horatiu, in timp ce eu ma gandeam mai mult la circ. Si totusi Rammstein e mai mult decat credeam.

O cortina neagra se prabuseste, in spatele ei apare steagul Germaniei, apoi scena si artistii. Este un mic musical ce ne duce cu gandul la arta proletara, dura si lipsita de sentiment, a inceputului de secol XX. Era industriala si agitatiile din mediile anticapitaliste sunt redate pe scena, imbracate intr-o aura postmoderna care amesteca ingeri, curve, masinarii si marsuri militare.

Rammstein e cea mai politica trupa a festivalului, desi, la nivel explicit, cu exceptia lui „Links 2, 3, 4”, nicio piesa nu face referire la politica. Est-germanii au un singur album semnificativ din punct de vedere muzical - fara sa inoveze prea mult: „Mutter”. Altfel, ascultate separat, piesele sunt lineare si cad repede in monotonie. Dar actul artistic nu foloseste muzica decat ca pe un accesoriu. „Rammlied” este introducerea unui spectacol in care Bertolt Brecht se intalneste cu Maiakovski in varianta lor cea mai kitschoasa, dar probabil cea mai de impact, totul dublat de o atitudine in care se lovesc, aparent contradictorii, pledoaria pentru sex liber si marsurile martiale. Versurile absolut stupide de pe „Du riechst so gut” sau „Pussy” simbolizeaza ruptura cu tiparele estetice – si morale – traditionale, o democratizare a artei care in cele din urma duce la anarhie si radicalism. Spectacolul – mult-laudatul show – este departe de a fi o succesiune de numere de circ, ca la Kiss, de exemplu, ci merge in aceeasi directie ideatica. Foc, machiaje stridente, „Benzin” pentru incendiul anarhiei finale, in care raspunsul la vechile intrebari rasuna implacabil: „Nein!” Nu stiu cum se pot inca insela oamenii de la noi, confundand Rammstein cu o trupa de extrema dreapta, cu eventuale aluzii naziste. Extremismul nu e strain de Christoph „Doom” Schneider, „Ollie” Riedel, Paul Landers si Richard Kruspe, armonizati de claviaturistul cu aer de comic nebun Christian „Flake” Lorenz si condusi in actul concertistic de vocea si aparitia lui Till Lindemann. Dar el este orientat mai degraba in directia opusa, in aspectul ei ideologic, asa cum a inceput sa fie formulat de avangarda secolului trecut si trecand prin intertextualismul halucinant al zilelor noastre. Tot haosul scenic este foarte coerent si bine coordonat, pana la comunicarea laconica cu publicul, rezumata la cateva propozitii scurte in romana. Poate doar „Rammstein va iubeste” umanizeaza un pic aceasta arta industriala, dar daca dragostea e in sensul de pe „Liebe ist für alle da”, cuvintele suporta interpretari contradictorii. Nu are rost sa povestesc prea multe despre sunetul absolut excelent, despre artificii si spuma, costumatii extravagante, influente mergand de la Kraftwerk pana la Laibach, plimbarea cu barca pe mainile publicului a claparului. Un concert Rammstein trebuie vazut pentru a intelege cate ceva din subtilitatea mesajului acestor oameni, mai mult performeri decat muzicieni, fara indoiala foarte interesanti ca act artistic, foarte probabil nerecomandabili din punctul de vedere al mesajului implicit.

...si se termina si ziua a treia, si festivalul, si scurta noastra vacanta pe diferite meridiane rock. Impresiile incep sa se decanteze, cerneala curge deja, se polemizeaza, se reflecteaza. E cel mai important festival de rock de la noi, desi atatea laturi ale fenomenului sunt absente. Plecam cu bucurie, indoiala si cu un sac de amintiri. Se vehiculeaza simboluri care nu sunt mereu luate in serios, se vorbeste in accese de teribilism despre lucruri care pot deveni periculoase, se sfideaza o autoritate, se naste bucurie, se pun intrebari. Ridicat la rang de idol, un festival ca acesta poate produce pagube mari. Privit in toate manifestarile sale, artistice si conceptuale, este o oglinda a societatii si un rezervor de sperante exprimate si intuite. Avem timp sa ne gandim la ce e bun si la ce e rau, la fel cum avem timp sa ne bucuram ca am fost acolo. „O manifestare artistica este cu atat mai valoroasa cu cat oglindeste mai bine lupta intre Dumnezeu si satana ce se da in inima lumii din care a iesit”, spune un eminent profesor de la Conservatorul bucurestean. Si important este ca, dupa un asemenea concert, nu te duci acasa ca si cum ai fi baut trei beri pe care le vei uita maine, cand vei trece la urmatoarele. Sau, daca vreti, pe undeva, „it’s only rock’n’roll”.

(Paul "Slayer" Grigoriu)

Luna Amara: a trebuit sa fug la un interviu si nu am apucat sa aud decat de la distant cateva piese; au fost probabil apreciati de cei ce le asculta muzica
Anathema: trist? Ii crede cineva cand ei suna folk in ziua de azi si spun ca canta prog? se pare ca da… o trupa cu multi fani in Romania
Stone Sour: rock american de calitate; Corey si cu Jim isi arata partile melodic ale orientarii lor muzicale; o trupa sincera ce incearca sa faca schimb de experiente personale cu publicul
Alice in Chains: incredibil!!! a fost trupa care a sunat poate cel mai bine din tot festivalul; Jerry Cantrell si Mike Inez reusesc sa obtina impreuna un ton inegalabil; formatia a sunat inchegat iar vocile au mers impreuna ireprosabil
Rammstein: trebuie sa vezi ca sa crezi; exact ca o masina germana: porneste din prima si se opreste numai cand vrea; sunt prea sarace cuvintele pentru a descrie o experienta Rammstein; este ca si cum ai vedea o piesa de treatru… un musical industrial!

(Horatiu Ghibu)

Luna Amara: am fost absent (prezent alaturi de Horatiu la un interviu cu o formatie din festival)
Anathema: o formatie pentru care am preferat sa particip la un alt interviu...
Stone Sour: Da, o trupa pe care nu am vrut sa o scap. Sunet excelent. E foarte interesant ce face Corey Taylor cand nu e alaturi de colegii de la Slipknot. Am observat ca prinde bine la romani expresia "fuck" pe care trupa o foloseste destul de des.
Alice in Chains: M-a dat pe spate cat de bine poate sa sune aceasta formatie, in special partile vocale executate de noul venit William DuVall alaturi de veteranul Jerry Fulton Cantrell. O muzica care nu are cum sa nu te prinda in mreaje.
Rammstein: o demonstratie in forta a ceea ce inseamna industrie muzicala. Asa cum a punctat si colegul meu Paul, muzica ascultata separat nu reprezinta nici macar 10 % din ceea ce poti simti daca ajungi sa-i vezi pe scena. Am vazut ce inseamna sa pui accentul pe imaginea unui spectacol...

(Nelu Brindusan)

Galeria foto pentru ziua 3 se poate viziona AICI.
Galeria foto pentru ziua 2 se poate viziona AICI.
Galeria foto pentru ziua 1 se poate viziona AICI.

Citeste cronica festivalului - ziua 1 AICI.
Citeste cronica festivalului - ziua 2 AICI.