Concerte Rock in Romania

Stii un concert? Introdu-l aici!

Stiri:

Live:

Recenzii:

Interviuri:

Fotografii:

Concurs:

Concerte:

Therion

Oferta CD:

...vezi toata oferta!

Ten Years After, Riff / 22.02.10, Sala Palatului, Bucuresti

25 februarie 2010

Sala Palatului, o seara de februarie a anului 2010. O seara ce se vrea a amintirilor si a nostalgiei si se transforma intr-un eveniment cat se poate de viu. Pentru ca desi ambele trupe si-au inceput activitatea cand multi dintre spectatori nu se nascusera inca, concertul ne pune in fata o muzica peste care nu s-a asternut niciun fir de praf.

Daca vorbim despre amintiri, pentru mine ele poarta numele Riff. Pe sibieni i-am vazut prima data cand aveam 11 ani, pe o terasa din Mamaia. Era in septembrie 1989, iar cei cativa pusti cu tricouri cu Iron Maiden care se miscau ritmat in fata scenei mi s-au parut deopotriva fascinanti si un pic inspaimantatori. Era primul meu concert rock.
Asa ca intalnirea din 2010 este pentru mine un fel de intoarcere la radacini, lipsita insa de nostalgia vremurilor apuse, caci intre timp, in afara de vinilul „Primii pasi” nu am mai ascultat Riff. Asa ca ma pun pe explorat.

Oamenii din trupa asta (era sa spun „baietii”, dar m-a impiedicat nu faptul ca printre ei se gaseste si o doamna, ci anii de viata si de activitate) sunt simpli si directi, fara aere si gesturi sofisticate. Apar pe scena, prezentati de Florin-Silviu Ursulescu, si incep sa cante. Cosmin Crutu, un solist cu registru acut de tenor si o oarecare cruzime tipica pentru hard-rock-ul anilor ’70-’80 ii lasa locul la voce, dupa „Despartiti pentru un timp” si „Povestea lor”, pline de energie si melodie, basistului-lider Florin Grigoras, pentru tristetea copilaroasa, dulce si frumoasa de pe „Cai de lemn”, o piesa undeva intre blues si vagi influente folk. De fapt, cam aceasta este aria stilistica a celor de pe scena. Sunetul e curat, sectia ritmica ireprosabila, iar clapele coloreaza armonic piesele ce dovedesc deplina stapanire a unui rock... de colectie. Daca Florin Grigoras e fundatia trupei, chitaristul Florin Demea da muzicii stralucire, cantand entuziast si neobosit zeci de riff-uri si de solo-uri in cel mai pur stil blues, improvizatoric, dar fara a-i lipsi o anumita rigoare mai hard. Raspunsul publicului care a umplut sala este foarte bun, astfel incat totul se transforma in bucuria muzicii si amintirea unor vremuri care au lasat in noi stropi de frumusete, fie ca e vorba despre sfarsitul (oricarei) veri sau despre marele festival al anilor ’60, evocat pe „Ploua la Woodstock”. Cu Cosmin Crutu hard si Florin Grigoras blues, cei de la Riff ne lasa cu impresia ca asta fac dintotdeauna... ceea ce e, evident, adevarat, asa ca „In loc de bun ramas” speram sa-i mai vedem cu aceeasi placere.
Dupa o pauza scurta, iaca pe scena trei mosuleti foarte rock si un tip mai tanar, care din punct de vedere muzical nu contrasteaza deloc cu colegii care i-ar putea fi unchi.

M-as arunca acum in bratele cliseelor celor mai autentice daca as povesti cat de tineri par batranii. Secretul e simplu, dincolo de pasiunea de a canta. Muzica asta, atunci cand e facuta bine, e de o expresivitate ce transcende trecerea timpului. Orice stiinta sau arta isi epuizeaza mijloacele tehnice, dar blues-ul acesta este o colectie de feeling, este inspiratia de a improviza si de a transmite un sentiment mereu proaspat in jurul a doua-trei note care se transforma in cantec de jale, de bucurie sau de dor.

Cand Joe Gooch manuieste chitara, ai impresia ca ar putea continua sa cante acele note la nesfarsit fara sa plictiseasca. E firesc de aceea ca noul „King of the Blues” sa faca pereche buna cu clasicul „Love Like A Man”. Nu, Gooch nu e Alvin Lee, dar impresioneaza prin coeziunea cu ceilalti membrii, care nu degeaba sunt mandri sa-l aiba printre ei. Muzica este atat de puternica in a crea o anumita atmosfera incat iti vine sa te asezi in jurul scenei, eventual sa scoti si tu o chitara si sa zdrangani „Big Black 45”, sustinut de basul mustaciosului zambaret Leo Lyons, de tobele veteranului Ric Lee, crescut cu blues-ul si jazz-ul in sange si de clapele manuite de Chick Churchill, cu aparenta de sfinx si degete de cabaretist american scolit in armonia europeana. Sala e incantata. Si spun sala pentru ca deja a disparut impartirea in tineri si batrani, in mod egal receptivi la „When It All Falls Down” si „I Can’t Keep From Crying Sometimes”. Bineinteles, celebrul hit de la Woodstock, „I’m Going Home” este primit cu urale. Si bineinteles ca cei patru sunt chemati la bis. Seninatatea lor este cea a lucrului bine facut, a celor care in mai bine de 40 de ani, cu bunele si relele lor, cu rataciri si cautari, au daruit din preaplinul lor un strop de bucurie.

Text si foto: Paul „Slayer” Grigoriu

vizualizari: 570

Comentarii:

14:52 | 07 martie 2010

Florin

Da! Ten Years After Excelent! N-am inteles de ce cu aceleasi scule ei au sunat atat de clar si Riff au sunat oribil! O fi oare din cauza inginerului de sunet? O fi oare pentru ca Ten Years After au avut un sunetis si Riff au avut ... un prieten?

16:25 | 07 martie 2010

Sandu

A fost o seara de neuitat. Riff mi-a amintit ca in Romania se canta rock adevarat: Nerostitele cuvinte, Cercul vietii, Ploua la Woodstock ... Ten Years After o trupa mare. Ma bucur ca am reusit sa-i vad chiar si dupa 40 de ani de asteptare !!!

08:28 | 28 mai 2010

test

test