Concerte Rock in Romania

Stii un concert? Introdu-l aici!

Stiri:

Live:

Recenzii:

Interviuri:

Fotografii:

Concurs:

Concerte:

Therion

Oferta CD:

...vezi toata oferta!

Venom, Mediocracy, Kistvaen, Apa sambetii / 12.11.2011, Arenele Romane

15 noiembrie 2011

Mini-festivalul „Rock Legends” aduce, la o saptamana dupa Sodom, o trupa pe care multi ne-o doream demult. Tot vorbim de nume noi, de muzica sofisticata si avangardista, de experimente si eclectism, dar multe dintre acestea ar fi aratat cu totul altfel fara Venom. Cronos, Mantas si Abaddon ii cheama pe cei trei care au inceput povestea – unii ar merge, exagerand un pic, pana la a spune ca au schimbat paradigma – iar dintre ei astazi Cronos tine steagul sus alaturi de doi parteneri mai tineri. Pentru rockerii mai vechi e suficient sa spun ca pana si Calu’ Venom a venit la concert, ca sa inteleaga de cand asteptau unii acest moment.

Intru agale in Parcul Carol, pe la sase si ceva, si, surprins nevoie mare, aud ca se canta deja. Uff, am ratat prima trupa. Dau fuga usor dezamagit, ca sa constat ca n-a inceput nimic: muzica din boxe, cea care se va auzi si in pauzele dintre trupe, e la un volum atat de ridicat, incat te intrebi ingrijorat cum va fi cand va urca cineva pe scena.

Si temerile iti sunt confirmate de la primele note din recitalul Apa Simbetii. Inteleg ca celor de la Venom le place abuzul de decibeli - din punctul acesta de vedere sunt un fel de Manowar extremi - insa nu pricep de ce este nevoie de acest vacarm toata seara. Pentru ca e clar: la un asemenea volum, orice artificiu, nuanta sau subtilitate se pierd in zgomot.

Ma adaptez insa, cu dopurile adanc infipte in urechi, si imi indrept privirile spre scena. Insa nu reusesc sa ma lamuresc prea tare ce vor acesti muzicieni. Isi cunosc instrumentele suficient de bine pentru ca ceea ce canta sa sune corect, desi uneori, in incercarea de-a fi subtili, chitaristii se avanta pe un teritoriu pe care nu-l stapanesc foarte bine. Insa lipsesc coerenta pieselor si omogenitatea sunetului. Elementele de death si black se amesteca intr-un ghiveci ce se vrea experimental, insa nu reuseste sa fie convingator. Granita dintre experiment si haos e destul de subtire. La Apa Simbetii, in afara de vocea destul de bine timbrata, nimic nu pare sa vorbeasca despre o viziune unitara, care ar putea scoate trupa din amalgamul inform al unui gen suprasaturat.

Despre Kistvaen multi vorbesc ca despre una dintre cele mai recente revelatii ale metal-ului extrem autohton. Este a doua oara cand ii vad live pe bucuresteni si sunt decis sa fiu cat se poate de atent. Insa nu descopar piatra filosofala. Prestatia solistului vocal, Stefan (Fane), un personaj destul de celebru in underground, e singura ce iese in evidenta.

Pasionat si intr-o anumita masura teatral, frontmanul e singurul care pare sa puna suflet in prestatia scenica. Din punctul de vedere al aparitiei in concert, rar am vazut o trupa mai eterogena: in timp ce Fane sufera, se zbate si urla, prelungindu-si gestica si dupa sfarsitul cate unei piese, colegii lui par sa uite ca nu sunt la sala de repetitii. Fiecare e izolat, vazandu-si de treaba lui, ignorandu-i pe ceilalti – si publicul – ca niste tehnicieni constiinciosi, dar cu gandul in alta parte. La acestea se adauga si singurul lucru ce i se poate reprosa solistului vocal, observabil si la trupa anterioara, anume caracterul neinteligibil al „dialogului” cu publicul. Kistvaen are o estetica intunecata, a solitudinii si mizantropiei. Lucrul trebuie respectat si e usor de dedus ca aceasta viziune nu se preteaza unei atitudini concertistice de tipul „Va simtiti bine? Hai sa ne distram in seara asta!” Insa daca tot spui ceva, fie si doua cuvinte, ideal e sa nu vorbesti in barba si repezit, cat sa nu intelegi decat tu. Or, exact acest lucru se intampla. Si, ca sa revenim la muzica propriu-zisa, din pacate pare o prelungire a unui anumit stil de a vedea arta. Totul e facut atat de „interiorizat”, incat se transforma intr-un ermetism din care nimeni in afara de membrii trupei nu intelege mare lucru. Daca basul si toba sunt foarte bine coordonate, restul suna in dispretul total al oricarei reactii din afara: panatie uneori neglijenta, finaluri de piese lasate sa curga indefinit si o complexitate structurala care – aici – se bate cap in cap cu melodiile de-a dreptul simpliste. Insa poate sunetul supradimensionat si locul contribuie la aceasta impresie generala, caci, altfel, membrii Kistvaen sunt oameni cu idei si deschidere. Sper sa-i vad cat de curand in alta ipostaza.

Pauza imi permite sa arunc o privire la aspectele organizatorice. Dupa cum am observat de la bun inceput, in urma discutiilor cu fanii, a aparut o binevenita garderoba. Cortul e bine incalzit, vanzarile de bautura si mancare ne scutesc de interminabilele cozi si de odioasele jetoane, paza e si ea asigurata de oameni de acum familiarizati cu scena metal. Nimic de reprosat din acest punct de vedere. Numai de nu ne-ar crapa capul din cauza volumului...

Si vine si Mediocracy. Sunt doua lucruri pe care le-am remarcat pe inregistrarile trupei si vreau sa vad daca se reflecta si in concert. Din fericire, primul se confirma imediat. Din pacate, si al doilea. Mediocracy, desi s-a format relativ recent, suna a trupa bine inchegata si omogena.

Cele doua albume nu sunt apa de ploaie, oamenii sunt si live bine pusi la punct. Chitarele foarte omogene alterneaza riff-uri dure si pasaje melodioase, bine armonizate, basul – intr-o interpretare exacta, desi lasa sa se vada ca manuitorul lui e la baza chitarist – merge brici cu toba, compozitiile sunt echilibrate si proaspete. Iar vocea strica tot. Nici macar nu poti spune daca solistul e bun sau rau, pentru ca nu face decat sa urle monocolor, cat il tin plamanii si pe ascultatori nervii. Pe de o parte, Mediocracy e trupa cea mai dezavantajata de volumul asurzitor, pentru ca aici chiar sunt subtilitati, armonii, melodii ale chitarelor in mers paralel. Pe de alta parte, pentru stilul vocal abordat, nici nu e nevoie de altceva. Show-ul, in schimb, e energic, cu un solist coborat aproape de fani si miscare pe scena si in fata ei. La fiecare noua piesa iti spui ca trupa asta chiar merita sa se ridice. Dar ceva trebuie schimbat... Nu neaparat cineva, cat ceva.

Culoar catre scena. Aparate foto. Tricouri cu „Welcome to Hell” si „Black Metal”. Sperante. (Eu unul as vrea sa cante integral albumele de pe tricouri, plus „The Singles ’80-’86”. Si inca vreo doua-trei piese.) Dar iata-i ca vin. De fapt, iata-l. Caci nu mai ai ochi pentru nimic altceva cand il vezi pe Cronos, imbracat in piele si tinte, ca in tinerete, cu aceeasi fata inspaimantatoare. O muzica intunecata de fundal incepe sa apese peste sala, pana cand din mijlocul ei se aude vocea care anunta: „Ladies and gentlemen, from the very depths of hell... Venom!”

„Black is the night/ Metal we fight/ Power amps set to explode” – asta ar trebui sa rasune din boxe, dar, pentru inceput nu auzim decat tobele. Nu-i nimic, mimica lui Cronos ne ajuta si, in timp ce unii sunt ocupati sa-l injure pe sunetist, ceilalti acopera zgomotul strigand din toti rarunchii „lay down your souls to the gods rock and roll”. Se remediaza si problema din mixer si spectacolul e complet. Bateristul Danté e excelent si plin de energie – e metronomul batranului Cronos, al carui fierastrau mecanic e chitaristul Rage. Dar, sa fim seriosi, totul se invarte in jurul membrului fondator. Foarte vorbaret nu e – dincolo de repetatele „hell fuckin’ yeah” – dar ne reaminteste ca a trecut ceva vreme pana sa vina aici, pentru ca apoi sa ne ureze bun-venit... to hell. Piesa mi se pare mai lenta decat pe album, dar cand inlocuieste refrenul si spune „welcome to Romania”, „welcome to Bucharest”, imi piere din dezamagire. Fara prea multe subtilitati, insa multa energie. Vocea e chiar mai brutala decat pe album, chitara isi face treaba constiincios, dar cel mai interesant mi se pare stilul cu adevarat personal de a canta la bas al lui Cronos. Tehnica nu straluceste, sunetul e murdar, totusi, se aude acolo... ei da, un feeling aparte. Avem de-a face cu un basist care oricat de metal ar fi are si ceva din scoala blues. Niscai balans – cat se poate – un vibrato foarte simpatic pe unele incheieri de fraze si o anumita salbaticie. Bineinteles, totul brut si rudimentar. Avem parte si de piese scoase dupa reuniune („Resurrection” si „Evil One”), dar si de noutati absolute, precum „Hail Satanas”, „Nemesis” sau „Hammerhead”, cantate prima data in concert. Publicul reactioneaza bine la toate, se incinge moshpit-ul, unii canta cat stiu din versuri, toti aplauda si chiuie. Dar tot piesele vechi sunt cele mai populare. „Countess Bathory” si „The Seven Gates of Hell” sunt adevarate delicatese (desi la cea din urma pasajul median e lipsit de amploarea pe care i-o dadea efectul de voce de pe inregistrare), in schimb parca as fi dat „Too Loud for the Crowd” si „Rip Ride” pe un „Buried Alive” sau „To Hell and Back”. Asta e, una peste alta nu poti multumi pe toata lumea.

„Nightmare” imi aminteste de clipul horror hilar pe care il urmaream in adolescenta pe casetele video care circulau din mana in mana, in timp ce „Warhead” arata inca odata cat de buna e simbioza intre pasiunea, energia si acuratetea lui Danté si interpretarea batranului basist-vocalist. Primul bis aduce inca o piesa noua, „Pedal to the Metal”, dar si inconfundabilul tempo lent de mars de pe „In League with Satan”. Iar cand britanicii ies a doua oara pe scena si baga un „Witching Hour” indispensabil, parca intelegi de ce au avut de-a lungul anilor marele impact despre care se vorbeste si azi.

Chiar daca, strict muzical vorbind, inlocuitorul temporar al lui Cronos de acum multi ani, Tony Dolan, s-ar putea sa aiba dreptate cand spune ca albumele noi sunt cópii de mana a doua ale celor vechi; chiar daca revenirea la aceleasi subiecte satanice e adesea ridicola – poate o fi doar umorul britanic pe care nu-l pricepem noi – si mai mereu redundanta; chiar daca unele trupe candva influentate de Venom si-au depasit cu mult maestrii, un concert al acestui trio e de vazut. Pentru ca pasiunea si ideile nascute din ea stau la radacina multor curente care astazi par sa-si fi uitat „stramosii”. Si pentru ca, vrem, nu vrem, in muzica pe care o ascultam Venom a fost si ramane un reper. Fug acasa sa ma mai uit odata la clipul „Nightmare”. Pe curand.

(Paul "Slayer" Grigoriu)

Alte articole despre Rock Legends

vizualizari: 860

Comentarii:

20:10 | 16 noiembrie 2011

marbolea

ce Venom.....!!? ce-i aia?? Apa Sambetii frate cei mai tari!!!! ......cine draku a putut sai puna pe astia in deschidere?

20:15 | 16 noiembrie 2011

ciurescu

paul cum poti vorbi de rau pe kistvaen?? sunt unsi cu toate alifiile. dar mai bine sa stea la ei in garaj sa repete inca 30 de ani.

11:12 | 17 noiembrie 2011

Andrei

Nu poti sa spui nimic rau de nici o formatie bucuresteana pentru ca acolo s-a pus coada la pruna. Si indiferent cat de prost canti (ca formatie bucuresteana)trebuie sa primesti un review bun ca altfel te bate Doamne Doamne. :) O sa-ti auzi pe bloguri/facebook/forumuri ca ai vb urat de o formatie bucuresteana. Be afraid! :))

00:52 | 18 noiembrie 2011

Paul

N-am fb, asa ca nu ajung la mine comentariile de acolo :). Acum, serios vorbind, mi-am exprimat o parere in legatura cu un concert. Altfel, si in Kistvaen si in Mediocracy sunt cativa oameni pe care ii cunosc si ii apreciez. Dar amicitia fata de un om nu inseamna ca trebuie sa-ti placa tot ce face sau sa ai mereu aceeasi parere cu el.

11:37 | 18 noiembrie 2011

ROCKBUN

......@Andrei- adevarat graiesti, prietene!

08:51 | 23 ianuarie 2012

Chubby

Wow! Great thniknig! JK