Machine Head – Bloodstone & Diamonds – nota 9

Moartea rock-ului este anunţată de multă vreme, de la Jim Morrison încoace, iar redundanţa din metal l-a făcut pe Max Cavalera să spună acum vreo zece ani că nu va mai exista niciodată o perioadă atât de fertilă ca anii ’90. În tumultul de clişee, cu compoziţii copleşite de apartenenţa la nişe din ce în ce mai puţin relevante, Machine Head este un copil al timpului său, dar unul care încă mai respiră. Pentru că vitalitatea şi decadenţa predecesorilor par să se întâlnească în muzica americanilor din jurul lui Rob Flynn.

„Bloodstone and Diamonds” este o sinteză a ceea ce a însemnat Machine Head de-a lungul unor ani care i-au permis să-şi cristalizeze o formă de expresie sub care acum se înscrie un testament. Orchestraţiile maiestuoase de pe „Unto the Locust” îşi găsesc o continuare firească în aranjamente de coarde cu tentă romantică, ca o subliniere a dramatismului sau a unor construcţii dinamice în crescendo („Now We Die”), sau în vocile suprapuse de pe „Sail Into the Black”. Riff-urile şi stilurile cu care ne-a obişnuit trupa se succed echilibrat şi furibund în acelaşi timp, de la death-metal melodios pe „Night of the Long Knives” – o descriere a crimelor sectei lui Charles Manson – până la un rock clasic impregnat de hard-blues şi sludge pe „Beneath the Silt”. În descrierea peisajului interior zbuciumat de vremurile tulburi, Machine Head a integrat şi arsenalul descoperit de alţii. „Killers and Kings” aminteşte în acelaşi timp de propria creaţie, „Old”, şi de refrenele tipice Anthrax, totul cu o nuanţă de deathcore. „Ghosts Will Haunt My Bones” ne trimite vag spre Slipknot, iar „Eyes of the Dead” înşiră când riff-uri (şi chiar un început de solo) în maniera Slayer, pentru a evolua apoi spre pasaje cu ecouri din „For Whom the Bell Tolls”. Dar toate acestea sunt integrate într-un ethos propriu, în care delimitarea între imitaţie şi inspiraţie e foarte clar marcată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pasajele de rock tradiţionale şi momentele redundante, cum ar fi rezolvarea simplistă a unor treceri cu insistenţa pe acordul de mi minor sau chiar piesa relativ inutilă „Game Over”. Însă, per total, ancorarea în elementele deja stabile ale genului/ genurilor este doar un punct de pornire către o creaţie încă proaspătă. Şi dacă există momente brutale, cât se poate de thrashy, spectrul expresiv se îmbogăţeşte din nou cu pasaje atmosferice, ca aparent minimalista „Sail Into the Black”, cu dozarea atentă la cele mai mici detalii, accente şi pauze a chitarei şi în special a pianului. Avem aici un fel de „The End” metalic, o baladă marcată de pedala ostinată a vocii grave şi care poate însemna sfârşitul unei iubiri sau al unei vieţi… sau al unei lumi.

Sunetul este foarte puternic, în genul celui de pe ultimele 2-3 albume, iar duelul dintre cele două chitare, foarte distincte şi ca stil interpretativ, contribuie la calitatea organică a compoziţiilor. Grafica este la rândul ei foarte elaborată, cărticica albumului prezentându-se sub forma unui vechi tratat de alchimie, cu simboluri din tarot şi astrologie, uneori metaforice, alteori de-a dreptul ironice: ochiul masonic al „marelui arhitect”, prezent şi pe bancnota de un dolar, ilustrează critica dură la adresa „zeului verde” şi a sclaviei financiare de pe „In Comes the Flood”, una dintre cele mai agăţătoare piese ale albumului.

Machine Head este, cel puţin deocamdată, ultima mare trupă de metal. Iar „Bloodstone and Diamonds” stă mărturie vie a acestui fapt. Strângând laolaltă măreţia şi decăderea genului, Rob Flynn, Dave McClain, Phil Demmel şi Jared MacEachern au scos la iveală unul dintre albumele definitorii pentru istoria metal. Rămâne de văzut dacă urmează regenerarea sau dacă „Bloodstone and Diamonds” este un cântec de lebădă maiestuos.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*