Din ce in ce mai multe trupe nordice s-au hotarat sa abdice de la sonoritatile intunecate care le-au facut faimoase si sa adopte un stil mai optimist, cu o incarcatura emotionala pozitiva.

Daca o fi sau nu de vina recesiunea, care a afectat si industria muzicala, nu putem fi siguri, dar cert este ca fenomenul s-a facut simtit si in muzica formatiei finlandeze de metal alternativ LOVEX.

Finlandezii au lansat pana acum trei albume: "Divine Insanity", "Pretend or Surrender" si "Watch Out!", ultimul fiind si cel mai recent material, aparut pe piata in luna mai a anului 2011.

Daca primele doua discuri abordeaza un gen de muzica asemanator cu cele mai faimoase produse importate din Finlanda (The Rasmus, Nightwish, Poisonblack), ultimul material, desi pastreaza anumite constante, nu are foarte multe in comun cu ele.

Renuntand la tenebrele pe care le imbratisasera cu draga inima si carora reusisera sa le dea o directie alternativa, membrii formatiei - Theon, voce, Vivian, chitara, Christian, clape, Sammy, chitara, Julian, tobe si Jason, chitara bas - au compus un album imnic de pop-rock heavy, cu influente diverse, de la Bon Jovi, Def Leppard si Aerosmith, la Greenday, Good Charlotte, Silverchair si chiar My Chemical Romance.

Melodiile de pe "Watch Out" sunt un colaj stilistic format din rock alternativ, pop, 80s metal si pop-punk.  

Receptia critica si reactiile fanilor au fost diverse, dar un lucru este unanim-acceptat: trupa si-a schimbat radical abordarea. Pe site-ul oficial Lovex, membrii formatiei au postat un mesaj in care spun ca noul disc reprezinta dovada maturizarii lor muzicale si a dorintei de a nu se mai stradui sa para altceva. O declaratie destul de ambigua, din moment ce, pana acum, ascultatorii muzicii lor nu au simtit ca ar avea de-a face cu un produs fals.

Interesant la acest nou album este faptul ca el a fost compus, inregistrat si produs de membrii trupei, fara interferente din exterior. Principalul tehnician din spatele discului este Christian, claparul. Acest lucru poate parea paradoxal, intrucat clapele, atat de prezente in compozitiile anterioare, sunt prea putin abordate pe acest nou disc.

Din punct de vedere al sunetului, piesele par un pic supra-produse/procesate. Compozitional, ele se bazeaza pe o succesiune galopanta de riffuri "hooky", pe refrene masive si memorabile si pe o viziune de tip "wham, bam, thank you m'am", fara ear-candy redundant. Melodiile sunt unitare, bine scrise si usor de "comercializat", avand un tipar previzibil, foarte radio-friendly.

Desi materialul este de calitate si se simte mana unor profesionisti, el pare compus dupa o reteta care rapeste spontaneitatea caracteristica albumelor anterioare. Unele melodii sunt capabile sa stea in picioare singure (Worlds Collide, Marble Walls, Crash My World), in calitate de compozitii solide si semnificative, in timp ce altele par, mai degraba, piese "atmosferice" destinate ascultarii ca fundal pentru o alta activitate. (Slave for the Glory, Watch Out).

Piesa cea mai complexa de pe album este "Worlds Collinde" si, daca ne este permisa o sugestie subiectiva, am spune ca aceasta este directia in care ar trebui sa se indrepte muzica formatiei de acum incolo. Compozitia pastreaza elementele care dadeau identitate trupei: sound-ul mai dur, subtilitatile muzicale si adancimea sunetului, dar introduce cu succes si catchy-ness-ul la care aspira Lovex. Toate instrumentele pot fi auzite si simtite in aceasta piesa, de la clape, la bas, voce si chitare, spre deosebire de alte piese (15 Minutes), unde ele tind sa sune mai plat.

In toate compozitiile, cel mai mult iese in evidenta chitara, Vivian reusind sa dovedeasca fara probleme ca este un foarte bun muzician si ca isi stapaneste la perfectie instrumentul. Riffurile galopante si virile din Slave for The Glory si U.S.A sculpteaza un peisaj sonic dur si energic. Nici bateria nu este rea. Tobele suna impecabil si dau contur compozitiilor.

O alta zona unde se simte o abordare 100% diferita este vocea. Theon renunta la dramatismul vocal care ii caracteriza stilul in favoarea unei tehnici mai rafinate, mai masculine si mult mai stabile (Queen of the Night). Cu toate acestea, senzatia ca el dansa pe marginea lamei din punct de vedere vocal era placuta, pentru ca denota autenticitate. Progresul este evident, in aceasta privinta, dar, uneori, vocea pare putin prea "imblanzita".

Liric, materialul trateaza teme ca obsesia pentru faima (ironic?), decadenta culturii pop si, implicit, a celei americane, dorinta de regasire (Time of Your Life) si optimismul motivational. In mare, piesele sunt compuse dupa o reteta de succes si au tendinta sa sune artificial, din cauza rafinarii excesive a sunetului.

Partea buna a acestei sofisticari este faptul ca sunetul curge foarte natural si te invaluie din toate partile intr-o aura muzicala luminoasa de rock atmosferic (One, 15 Minutes). Notele retro sunt si ele o trasatura idiosincrasica binevenita pe un album ostentativ contemporan.

In ciuda schimbarilor de stil si a controverselor starnite de acestea, materialul este bun si merita ascultat atat ca si creatie per-se, cat si ca un tonic sonic, dupa cateva sedinte de metal mai impetuos.

(Alexandra Furnea)