Oare de cate ori am vazut deja Amorphis? Nu stiu, nici nu mai conteaza, important este ca nu gasesc nimic nefiresc intr-un nou concert al lor. Ca si Anathema, trebuie ca finlandezii se simt ca acasa in Bucuresti sau Sibiu, mai ales in urma colaborarii stranse cu ARTmania. Silver Church se umple treptat dupa ora anuntata pentru deschiderea usilor; mai intai aerisit, in scurt timp clubul devine neincapator, pentru ca pe parcursul concertului sa-mi dea senzatia de sufocare.
Nahemah au plecat din Spania pentru a intregi suita cu care Amorphis efectueaza turneul. In afara de numele inspirat din ocultismul ebraic (Nahemah fiind inger al prostitutiei si una dintre consoartele lui Samael), nimic nu-mi atrage atentia asupra celor cinci valencieni. Trupa nu iese din tiparul unui metal apasator, la granita dintre black melodic, death si doom, destul de inchegat de altfel, dar fara niciun pic de personalitate.
Poate ca ar avea nevoie de mai mult de cinci piese pentru a convinge, dar tare imi e teama ca acesta este meniul. Reteta acceptabila pentru o cantare de club sau de miezul zilei unui festival, dar poate ca promoter-ul turneului ar fi putut gasi ceva mai interesant decat Nahemah.
Trebuie sa recunosc faptul ca astept cu sufletul la gura intrare pe scena a celor de la Leprous, poate chiar cu o nerabdare mai mare decat manifest pentru capul de afis. I-am vazut pe norvegieni nu demult, cand au deschis pentru Therion si s-au dovedit revelatia serii, asa ca imi este justificat interesul. Nu-i o surpriza, dar norvegienii sunt absolut dementiali; show-ul lor poate sa-ti placa la nebunie sau sa ti se para un total nonsens, dar n-ai cum sa-l ignori.
Cred ca Leprous arata cel mai bine, dintre trupele tinere, ce inseamna inovatia pe un teritoriu oricum plin de experimente – metalul progresiv. Structurile muzicale originale, ruperile de ritm, brutalitatea clapei si melodicitatea vocii (cele doua intrunite ambele intr-un singur om – Einar Solberg), exactitatea metronomica a tobelor (Tobias Ărnes Andersen), furia chitarelor (Tor Oddmund Suhrke si Ăystein Landsverk), balansul basului (Rein Blomquist), rafinamentul detaliilor vizavi de agresivitatea intrinseca, dinamica exploziva a jocului de scena – toate acestea justifica ropotele de aplauze si aclamatiile admirative cu care sunt intampinati norvegienii (plus un „we want more” repetat la final). Sa amintesc de faptul ca cei cinci se numara intre muzicii de concert alesi de Ihsahn? Celor carora li se pare coplesitor spectacolul live, si nici nu-i greu sa te ia cu ameteala in vartejul artistic numit Leprous, le recomand recent lansatul album Bilateral, ca material de studiu asupra metalului progresiv modern si abilitatilor instrumentale ale membrilor trupei – atentie sporita la Thorn. Nefiind cea mai usor de digerat muzica, albumul ar trebui sa poarte insemnul „!Atentie. Interzis ochelarilor de cal si mintilor inguste!”. Totusi, daca nu te-au cucerit live… probabil ca n-ai inteles nimic.
Daca e un lucru de care poti fi sigur la un concert Amorphis, acela e atmosfera. In seara asta am venit constienta de faptul ca ultimele doua albume, Skyforger si The Beginning of Times (pe care-l promoveaza acum), m-au cam plictisit si ca cele mai multe piese vor fi din aceasta perioada; totusi, stiam ca si in aceste conditii finlandezii n-au cum sa faca un concert altfel decat reusit.
Chiar de la inceput, My Enemy, Mermaid si Crack in a Stone imi amintesc faptul ca ultimul album m-a lasat rece, dar nu pot sa nu observ ca multi dintre spectatorii bine inghesuiti in fata scenei cunosc deja bine versurile; din aceasta categorie, cel mai entuziast este primita You I Need. Din fericire, se strecoara si The Smoke (de pe acel fermecator Eclipse, atat de drag mie), iar putin mai tarziu Vulgar Necrolatry, Into Hiding si Magic and Mayhem imi amintesc de Amorphis-ul pe care-l admir de atata timp. Din pacate, alt album excelent, Silent Waters, este ignorat complet si, surpriza, lipseste Black Winter Day – imnul cu care mi-am trait adolescenta; salut aceasta ultima decizie, macar pentru concertul de anul acesta. My Kantele este insa inclusa in setlist, spre bucuria tuturor din sala, chiar daca anunta sfarsitul evenimentului – marcat inspirat de House of Sleep, hit cantabil si extrem de catchy.
Show-ul in sine este ireprosabil, cei sase finlandezi aratandu-ne inca o data ca pe scena sunt in elementul lor, iar cand publicul este atat de receptiv precum cel din seara asta (practic, in club nu mai poti arunca un ac) spectacolul devine personal si captivant. Deseori, pare ca personalitatea trupei se identifica total cu cea a lui Tomi Joutsen, ce tine mainile inclestate pe instalatia unui submersibil imaginar (microfonul si stativul – probabil ghidul prin supa primordiala) si, fie ca isi etaleaza calitatile vocale sau nu, face un headbanging continuu. Energia solistului se transmite din plin si celor doi chitaristi, Esa Holopainen si Tomi Koivusaari, si basistului Niclas Etelävuori, si publicului dezlantuit. Putin retrasi, bateristul Jan Rechberger si claparul Santeri Kallio sunt incorsetati de aceste instrumente statice si se razbuna in consecinta pe ele. Amorphis live inseamna miscare continua, degajare de energie si o forta de atractie incontestabila. Succesul unui concert al finlandezilor, chiar si in fata unui public ce i-a tot vazut, este astfel garantat.
(Foto si text: Diana Grigoriu)
Lasă un comentariu