ARTmania 2011 (ziua 2) / 12.08.2011, Sibiu

Ziua a 2-a incepe pentru mine destul de devreme. Dupa plimbari pe frumoasele stradute sibiene, intre casute, biserici, piete si parcuri, ma indrept spre scena Tuborg, din zona Dumbrava, pentru a-i vedea la lucru pe compatriotii nostri de la Monarchy.

Locul este simpatic, amenajat parca pentru o petrecere campeneasca, insa departarea de centru contribuie la numarul mic de spectatori, in ciuda campingului amenajat in preajma. Inca de la proba de sunet un lucru imi devine clar: Dragos Cretu, solistul vocal Monarchy are niste plamani… mama-mama! Dupa ceva asteptare, la ora programata incepe si concertul propriu zis. Aici volumul este – bineinteles – la un nivel mai decent decat in Piata Mare, iar sunetul permite o evaluare corecta a muzicienilor de pe scena. Tot Dragos Cretu e primul care – sare in urechi-: voce puternica, in stilul Geoff Tate, intonatie curata si versatilitate. La capitolul tehnica trebuie lucrat, nu pentru ca in timpul pieselor s-ar remarca probleme mari, ci pentru ca dupa vreo douazeci de minute de cantat se instaleaza o raguseala evidenta, sesizabila mai ales in scurtele mesaje vorbite dintre piese. Si aici ajungem la cealalta problema: in mare parte, Dragos Cretu insista sa vorbeasca in engleza. Nu ma grabesc sa-l judec – ca vocal care viseaza scene mari internationale, tentatia e firesc sa apara. Insa trebuie rapid facut ceva in sensul asta, pentru ca totul poate fi interpretat ca o lipsa de respect fata de publicul autohton sau ca semn de snobism suprem. Partea cea mai haioasa – dar frizand ridicolul – intervine cand tobarului i se strica ceva, iar dialogul intre el si frontman se poarta tot in engleza.

Muzica Monarchy insa e de urmarit. Structurile progresive se muleaza pe armoniile clapei, aerisita si bine integrata in context, piesele sunt interesante, iar momentele de sensibilitate sunt dublate de o forta metal in stare pura. La schimbarile de ritm se simt usoare desincronizari, insa totul e reparat pe drum. De la „Earthquaqe”, o piesa in forta, pana la balada „Endless Journey” si pana la „Tribute”, omagiu adus trupelor care au influentat Monarchy, suntem purtati printr-un periplu progresiv cu un sunet modern. Partile de pian clasic aduc mult in ceea ce priveste sensibilitatea. Cu alte cuvinte, Monarchy poate avea un viitor excelent.

Seara in Piata Mare incepe cu britanicii de la Republica, al caror statut in cadrul festivalului nu e prea clar determinat: pata de culoare sau intrusi? In sine recitalul nu suna rau, cu solista Saffron in forma buna vocala si fizica, in ciuda kilogramelor care s-au mai adunat de la debuturile trupei. Dar amestecul de rock alternativ si techno, cu un accent puternic pus pe partea electronica si melodii vocale simple si directe, in stil punk, nu pare sa intereseze prea multa lume. Cei mai multi dintre cei prezenti rezoneaza – partial – doar la mai cunoscutele „Drop Dead Gorgeous” si „Ready to Go”, aplauda fara sa fie prea convinsi si trec destul de repede peste aceasta deschidere.

In schimb finlandezii de la Sonata Arctica, cei care, din motive manageriale, nu au insotit Nightwish in Romania in turneul din 2004-2005, au parte de una dintre cele mai calduroase primiri. Fanii ingramaditi in fata scenei stiu fiecare vers, asa ca Tony Kakko le da in cateva randuri ocazia sa se manifeste. Comunicarea cu publicul e de altfel excelenta, ceea ce face din Sonata Arctica trupa cea mai interesanta a serii chiar si pentru cei care nu sunt mari amatori – subsemnatul inclus. In fond, pe marea parte a pieselor, finlandezii canta un pop-rock in care locul sintetizatoarelor este tinut de chitare electrice si peste care se suprapune din cand in cand cate un solo de virtuozitate. Problema nu e neaparat ca in sine muzica nu e de esenta metal, ci ca punctul forte al pop-ului, melodicitatea partilor vocale, lipseste. Kakko are o voce buna de tenor cu accente de contratenor, trimitand din cand in cand cu gandul la Klaus Meine. Insa cand vine vorba de liniile vocale, aici inspiratia pare sa se fi terminat: nu sunt rele, dar nu ies cu nimic in evidenta, departe de a fi memorabile. Una peste alta insa, finlandezii au un grup de fani fideli si la noi, iar acestia nu sunt dezamagiti: se canta cu pofta, se face show – cu claparul Henrik Klingenberg aparand de multe ori in prim-plan – sunt trecute in revista toate albumele. Iar grafica inspirata si versurile ce depasesc cliseele genului sunt inca doua elemente care fac ca Sonata Arctica sa-si merite locul in sufletele fanilor fideli, in ciuda faptului ca nu reuseste sa fie o mare trupa. Iar „Replica” le atinge o coarda sensibila chiar si celor mai sceptici. „Juliet” este momentul de sensibilitate, in timp ce umorul finlandez alcoolizat e punctat de un obicei mai vechi al „arcticilor”: „Need Some Vodka”, cantat pe melodia „Hava Nagila”.

Lacuna Coil
, pe de alta parte, e dezamagirea serii. Inca de la „Underdog” incep sa regret faptul ca o voce buna ca a Cristinei Scabbia e pusa in slujba unei muzici atat de neinspirate. Ceea ce pentru unii reprezinta un duet sudat, cel intre solista si Andrea Ferro, imi suna ca o evolutie trista spre un alternativ cu radacini – core-. In fond, reteta e aceeasi: structuri simple si lineare, cu pasaje de voce agresiva alternand cu bucatile cantate de Cristina Scabbia, fara a tine cont foarte mult de capacitatea ei vocala. Sa fie ceva cu melodie ca sa functioneze alternanta (aproape spre Soilwork) si gata! Publicul tinta insa e convins si urmeaza indemnurile la petrecere si la tulburarea vecinilor ce vin dinspre scena. „Closer” sau „To the Edge” nu schimba prea mult impresia, iar „Heaven’s A Lie” este ramasita unei trupe care promitea odinioara, dar care azi evolueaza intr-un registru monoton. Culmea, primul moment cand vibrato-ul din vocea Cristinei se aude clar este cand ii canta „Happy birthday to you” bateristului Cristiano Mozzati.

Imi e din ce in ce mai greu sa rezist, pana cand sunt pus in fata unui fragment de istorie a mentalitatii rock de la noi. Gasca de rockeri cu care am crescut – celebrii rockeri din Romana – avea o aversiune cvasi-unanima fata de Depeche Mode, hranita si de conflictele cu „depecherii” care isi aveau „centrul” la discoteca Mozaic. Odata cu aparitia genurilor doom si gotic pe scena romaneasca, am intalnit si rockeri care aveau un adevarat cult pentru Depeche Mode. Asa ca am reascultat o parte din muzica si… am ramas la parerea ca cei din Romana aveau dreptate. Si astazi Depeche mi se pare o muzica plina de tusele ingrosate ale unui cvasi-gothic comercial, impanat de kitsch. Iar „Violator” e culmea prostului gust. Asa ca puteti lesne intelege de ce, atunci cand Cristina Scabbia anunta un cover dupa „Enjoy the Silence”, nu mai rezist, imi piere si ultima farama de constiinciozitate jurnalistica si renunt la a mai asculta. Lacuna Coil are parte de un public entuziast, dar… nu e pentru mine. Si replica asta o aud din multe guri.

Una peste alta, festivalul reuseste sa-si pastreze din stralucire prin prezenta Helloween. O spun cu mana pe inima, recitalul nemtilor facea singur toti banii. Altfel insa, in mod paradoxal, desi organizatorii anunta cea mai mare afluenta de public din toate editiile, distributia a fost cea mai neconvingatoare pentru vechii fani. Sa speram ca anul viitor va aduce cu sine vesti bune, pentru ca, dupa cum am spus la inceputul cronicii, Artmania tinde sa devina traditie si ar fi pacat s-o irosim.

(Paul „Slayer” Grigoriu)

Citeste cronica de festival din prima zi AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*