În ciuda căldurii, tot Sibiul vuieşte de viaţă, prin piaţete manifestările culturale – multe legate de Norvegia – animă după-amiaza de vară, iar Piaţa Mare ne aşteaptă cu una dintre zilele cele mai eterogene şi, tocmai de aceea, cele mai interesante.
Chiar dacă lumina puternică a soarelui ar putea fi socotită de unii un impediment pentru prestaţia mereu teatrală a celor de la Vulture Industries, norvegienii noştri s-au obişnuit cu orele timpurii şi, în plus, se adaptează unui mediu familiar pentru că, după cum au declarat la puţine ore înainte de începerea concertului, România le-a devenit aproape o a doua casă. Lucru care se vede şi din afluenţa publicului în momentul primelor note care răsună pe un fundal grafic ce trimite la intrarea în cabaretul plin de tentaţii al acestei vieţi. Solistul vocal, Bjørnar Nilsen, îmbrăcat adecvat, într-un costum de epocă, cu frac cu tot, este din nou amfitrionul întregului spectacol, care ne poartă în lumea ultimelor trei albume ale trupei, cu accent pe foarte recentul „Ghosts from the Past”. Declamaţiile teatrale sunt susţinute de o instrumentaţie care se mulează pe toate inflexiunile spectacolului, joc de lumini şi umbre pe care viziunea uneori pesimistă este dublată de ironie cinică, metal-ul se întâlneşte cu muzicile de început de secol XX şi aşa suntem purtaţi prin „New Lords of Light” şi întunecatul „As the World Burns”. Vulture Industries este una dintre trupele care reuşesc cel mai bine să capteze atenţia publicului, în ciuda abordării atipice, tocmai pentru că elementele vizuale şi cel declamatoriu sunt susţinute de melodii agăţătoare, niciodată monotone şi de un sunet pe alocuri foarte metal. Încheiat cu deja clasicul „Blood Don’t Eliogabalus”, concertul norvegienilor deschide excelent această a doua zi de ARTmania.
Imediat pe scena mică urcă ceea ce pentru mulţi a fost de la bun început marea necunoscută a acestui festival – trupa Koi Koi din Serbia. Şi de la bun început, nedumerirea face loc surprizei. Şi este o surpriză cât se poate de plăcută, pentru că în faţă avem patru muzicieni originali şi dinamici, care aruncă în aer atmosfera cu o combinaţie de punk, folk şi rock şi o atitudine excelentă. „Nu-nţelegeţi nimic? Cui îi pasă?!” strigă vesel solistul-vocal chitarist Marko şi îşi continuă recitalul. În dreapta lui, la clape, o domnişoară cu aspect de puştoaică – în stânga, la bas, o doamnă aproape elegantă. Amândouă cu voci excelente, care se îmbină – uneori polifonic – în armonii cu iz balcanic. În asemenea contexte, Bregovic rămâne referinţa inevitabilă, însă Koi Koi au o abordare proprie a ethosului folcloric, iar cei din faţa scenei se alătură imediat petrecerii. Artiştii nu au loc pe scenă şi se revarsă în public, unde se încinge un început de pogo, iar finalul apoteotic îl găseşte pe un tânăr spectator pe postul de chitarist improvizat (şi care îşi face bine treaba), în mijlocul aplauzelor şi al strigătelor de veselie.
Seara se lasă alene peste Sibiu, pe clădirile mari se profilează umbre iar străzile din centru sunt tot mai pline de oameni ieşiţi să răsufle după arşiţa zilei. Între formaţii, în incinta festivalului se formează cozi la bere, apă şi alte licori, la mâncare, dar şi la toaletele mai puţin numeroase decât anul trecut. Părinţi cu copii, ba chiar şi câte un bunic, adolescenţi, grupuri vesele sau câte un cuplu meloman se încrucişează în sunet de muzică. Parcă pluteşte o aşteptare în aer, marea atracţie a serii se apropie, însă înainte de aceasta pe scenă urcă britanicii de la TesseracT.
Din punct de vedere tehnic, celor cinci muzicieni nu li se poate reproşa nimic. TesseracT este un ansamblu omogen de metal progresiv modern care îşi stăpâneşte muzica pe scenă la fel de bine ca în studio. Daniel Tompkins este un solist vocal cu substanţă şi căruia îi place în mod evident ce face, latura mai explozivă şi liantul cu publicul. Şi totuşi, parcă ceva lipseşte – sau, ar spune unii, ceva e prea mult. Recitalul este bine echilibrat, mai degrabă un best of decât promovare a recentului „War of Being”, a cărui piesă-titlu este în schimb cântată în premieră pe scena ARTmania. În faţă se creează suficientă agitaţie, însă totul pare un pic mecanic. Avem dialog scenă-public, bătăi ritmice din palme şi chiar şi un moshpit spre final (spre indignarea unui spectator trecut bine de 40 de ani, venit cu consoarta, şi care îi înjură furios pe membrii trupei – probabil nu ştia la ce fel de festival a venit…). Dar sufletul pare să se fi ascuns pe undeva, astfel încât „Juno” încheie o prestaţie căreia punctual nu i se poate reproşa mare lucru, în urma căreia însă nu rămâne nimic memorabil.
…şi scena se transformă. Piaţa se transformă. Un anunţ îi roagă pe toţi cei dornici să filmeze sau să fotografieze să renunţe pe durata următorului recital şi deodată toţi ochii sunt aţintiţi spre scena pe care, în lumina când galbenă, când albastră, între Randy McStine (chitară), Richard Barbieri (clape) şi Gavin Harrison (tobe) îşi face apariţia una dintre cele mai importante figuri ale muzicii contemporane, omniprezentul Steven Wilson. Dar aici nu este vorba nici despre proiectul lui solo, nici despre colaborările pe care le are într-un spectru muzical extins, de la Gentle Giant la Opeth, ci despre Porcupine Tree, formaţia de la care a plecat şi la care nu-l lasă inima să nu revină, măcar din când în când. Încă de la „Blackest Eyes”, aşteptările sunt împlinite. Porcupine Tree a redefinit într-o anumită măsură ceea ce, în lipsă de alt termen, se numeşte progresiv, deşi cred sincer că termenul de art rock este mult mai potrivit. Pentru că nu lipsesc melodiile (aproape) uşor de reţinut, nici câte un riff, dar nici lungile momente narative, evolutive, visătoare şi nici prea rupte de rădăcini şi influenţe, nici prea ancorate în trecut. Tonul este adesea meditativ, ca pe „Dignity”, cu expresia unui mal de vivre în mijlocul unei lumi străine şi care înstrăinează, exprimat printr-o voce voit fragilă şi melodii melancolice, covor de clape şi inflexiuni lirice care amintesc de un oarecare Roger Waters şi un oarecare David Gilmour, parcă prezenţi prin delegaţie pe „The Sound of Muzak”. Dincolo de piesele luate separat, recitalul este un tot unitar, o trecere firească, chiar când exprimă ruptura, între stări şi trăiri, pasaje introspective sugerate de armonia bogată a clapelor, solo-uri de chitară prelungi şi când pline de viaţă, când tânguitoare şi apoi, brusc, o reîntoarcere la trei acorduri de bază şi o melodie vocală ce rezumă întreaga zbatere în versuri simple şi cu rezonanţă universală. La „I Drive the Hearse”, singura piesă de pe „The Incident”, albumul care a marcat încheierea primei perioade de activitate a grupului, Wilson are nevoie de ajutorul publicului pentru a-şi aminti primele versuri, „When this freedom stains my coat / With the winter in my throat”, începutul unei meditaţii de o tristeţe copleşitoare, dublate de sarcasmul exprimat sintetic: „Given time I fix the roof / Given cash I speak the truth”. Dar însăşi muzica, însăşi expresia artistică a tuturor acestor lucruri reprezintă speranţa care face din acest concert nu o reţetă sigură pentru înecare în borcanul cu melancolie, ci posibilitatea de a sublima durerea în frumos.
Bisul nu se lasă prea mult aşteptat şi ne duce în trecut, pentru că, deşi Porcupine Tree nu are, după spusele liderului, niciun „Free Bird” sau „Stairway To Heaven”, nicio piesă care să „le ia faţa” tuturor celorlalte, „Halo” şi „Trains” sunt printre preferatele fidelilor trupei. Iar pentru ceilalţi, câteva momente în plus pentru a se bucura de această muzică atât de profundă încât te scoate pe nesimţite din superficialul cotidian din care face parte, invariabil, şi industria spectacolului.
Este o noapte liniştită peste Sibiu, iar străzile luminate se golesc treptat, făcând să răsune peste piatra cubică paşii ultimilor rătăciţi în drumul spre somn.
Citește cronica din prima zi a festivalului ARTmania 2023.
Lasă un comentariu