B’estfest – ziua 3 / 08.07.2012, Tunari

In mod oficial, duminica e ziua cea mai calduroasa si cu greu renunt la o baie in lacul atat de apetisant de langa locul festivalului. Totusi ma abtin, folosesc crema de protectie solara cu simt de raspundere si imi incep ziua intre alti zece rataciti care probabil se plictiseau acasa. In fata noastra, doi oameni, o chitara si cateva acorduri de folk – intr-un cuvant, Tapinarii. Numai ca locul lui Adrian Tanase si Cosmin Covei este mai potrivit intr-un club intunecos si intim sau sub o umbrela de stuf in Vama, decat pe scena enorma si spatiul invadat de soare si vaduvit de spectatori. E greu sa urmaresti si sa gusti astfel un scurt concert de folk, fie el si alternativ cum il numesc baietii, ci devii blazat si molesit; asa ca nu raman cu prea multe din capitolul Tapinarii, doar ca sunt ceva inedit la B’estfest – nu stiu insa daca si oportun.

Fuga-fuga la Jägermeister unde ziua incepe cu Regardless of Me si, pe masura ce ma apropii, ma intreb la ce anume sunt atat de atenti masculii de la gard. Raspunsul este Arys Noir, solista super-sexy a italienilor, imbracata pe cat de rock pe atat de sumar si aflata in toiul unor miscari lascive. Iar daca parerile se impart intre „ce buna e” si „neah, e kitsch”, in ceea ce priveste vocea trebuie sa faci abstractie de infatisare si sa asculti, caci tanara are si tehnica, si ambitus, si expresivitate, in special pe registrul acut si mediu. Intr-adevar, o voce feminina superba si versatila, singura problema fiind ca uneori zbuciumul fizic si caldura coplesitoare ii taie respiratia. Iar daca Arys e „frumoasa”, la celalalt microfon si in spatele chitarei se dezlantuie „bestia”, adica Emiliano Sicilia, cel responsabil cu growl-ul, dar ocazional si cu clean-ul, achitandu-se onorabil de ambele aspecte. In ceea ce priveste stilul muzical, Regardless of Me imbraca in haine cu finisaje moderne un amestec gothic/heavy metal – refrene catchy cu tenta progresiva si orchestratie groovy, iar ca bonus un cover care ridica vreo doua sprancene, dar nu si comentarii negative (Frozen- – Madonna). N-or fi italienii vreo revelatie, dar dau bine pe scena si un public care, in cea mai mare parte, n-a auzit de ei le apreciaza concertul. O remarca m-a amuzat, cand un tip il intreaba pe altul, dupa ce acesta isi concentrase indelung aparatul foto pe Arys: mai ai, ma, loc pe card?!

Mi se povestise cate ceva despre Monarchy dupa cantarea de anul trecut de la Sibiu (mai precis, de la Dumbrava) si asteptam sa-i vad pe cei cinci bucuresteni declarati speranta metal-ului progresiv de la noi. Ei bine, Monarchy isi merita pe deplin laudele, caci artistii care o formeaza sunt excelenti instrumentisti, creativitatea din spatele compozitiilor este de netagaduit, iar prestatia live convingatoare. Pe scurt, imi place, concertulacestei trupe fiind printre cele mai bune noutati vazute de mine in ultima vreme. Albumul de debut, Feeding the Beast, a aparut de curand, asa ca show-ul se concentreaza in jurul lui, cu o chitara plina de avant si virtuozitate (Iulian Rob), un bas solid (Marian Leusteanu), tobe bine punctate (Herman Heidel zis si Hertz) si clape melodioase (Cornel Stefan), toate avand in fata o voce de invidiat. De fapt, singurul lucru pe care i-l pot reprosa solistului Dragos Cretu este ca vorbeste prea mult in engleza, desi se afla in fata unui public roman; eu inteleg ca viseaza la marile scene al lumii si sper ca visele sa i se implineasca, dar fiecare lucru la timpul lui. Altfel, despre Monarchy am numai cuvinte de lauda, iar cei prezenti imi confirma parerile ca trupa aceasta tanara, dar deja bine inchegata, este de perspectiva.

Din pura curiozitate, arunc un ochi si la Les Elephants Bizzares si descopar o gasca vesela, plina de viata si voie buna, care cucereste fara efort publicul amator de alternativ-punk-pop. Muzica tinerilor bucuresteni nu-i o reteta dupa care sa ma dau in vant, dar imi place mult prezenta lor scenica vivace si sincera, precum si atitudinea prietenoasa si lipsita de afectare sau falsitate. Nu pot decat sa-i citez cu indemnul: trompa sus!

Pe scena unde ne-am obisnuit cu metal-ul ne asteapta o surpriza din alta zona muzicala. Sa fie irlandezi? Sa fie scotieni? Ei nu, in ciuda numelui si a cimpoiului manuit de Vojta Kalina, Pipes and Pints vine din Cehia cu un punk old school, extrem de dinamic, cantat cu mult suflet si buna dispozitie; liniile sunt melodioase, aspect accentuat de instrumentul traditional scotian, dar si de incrustarea elementelor rock n’ roll traditional si folk in baza punk. In mod clar, celor cinci le place sa fie in centrul atentiei; in afara de chitaristul Tomas Novotny, care se agita doar in fata microfonului, toata trupa este o viermuiala nestapanita: Vojta Kalina flutura cimpoiul in aer si indeamna publicul la miscare, Ondra Balvin alearga si sare cu basul lui pe intreaga scena, Lukas Vincour invarte betele si sta in picioare pe taburet, iar despre ultra-tatuatul solist Syco Mike nu mai am cuvinte, intr-atat de ametitoare si energica este prezenta lui live. Nu-i nevoie sa cunosti piesele, care oricum seamana intre ele in cunoscuta maniera punk, pentru a te simti bine la un show Pipes and Pints, asa cum o arata grupul de tineri si tinere care alearga in cerc in fata scenei, sar si schimba directia incat ma ia cu ameteala doar uitandu-ma la ei.

In ceea ce priveste Taine, nicio surpriza, iar asta e de bine. Singurul lucru neasteptat a fost prezenta lui Fane Zaharescu (Negura Bunget, MG42) ca oaspete la Devil Inside, in duet cu Andy Ionescu. In rest, acelasi death metal progresiv din care reiese foarte clar admiratia membrilor fondatori, Andy Ionescu (chitara si voce) si Adi Tabacaru (tobe) pentru trupele care au impins acest subgen al metal-ului dincolo de granitele sale clasice, adica Death si Cynic; alaturi de cei doi, Robert Pieptan (sau Sep, la bas) si, mai nou, Ciprian Martin (a doua chitara, cunoscut si din Spectral) completeaza o echipa matura, profesionista si excelenta live. Nu stiu daca Taine este cea mai buna trupa de death metal de la noi, dar cu siguranta se numara printre cele mai talentate si experimentate, iar dovezile pe care tocmai le primim live sunt Resurrection, Existence si The Genius Way. Din pacate insa incepe sa mi se para ca lenea e mare si deja consider anuntul unui nou album o utopie. Auzim The World Does Not Change, iar dupa versurile citite de Andy in aceeasi campanie pro-citit (despre care vorbeam in prima zi) urmeaza Three Days in Darkness (ambele piese relativ noi), dar pana nu vad discul, nu cred. Merita mentionata si prezenta feminina teatrala de pe Love and Hate (mostra a proiectului mai mare cu acelasi nume) si duetul bas-tobe, insotit de proiectie video, la Invisible Absolute.

Pentru ca mi-o laudase o prietena, ale carei preferinte intr-ale metalului nu ajung in aria dura, ajung sa vad si vreo doua piese Caro Emerald. Nu suficient cat sa am o parere avizata (intre noi fie vorba, nu ma calificam nici daca vedeam tot concertul), ci doar pentru cateva impresii de moment. Olandeza este de-a dreptul fermecatoare, atat ca prezenta feminina, cat si ca voce nebanuit de puternica – putem vorbi despre o forta delicata si patrunzatoare. Vocii superbe cu care a inzestrat-o natura si tehnicii insusite prin ani grei de instruire li se adauga excelentele compozitii jazz, puse in valoare de muzicienii profesionisti care o inconjoara. Dupa aceasta scurta intalnire, imi doresc s-o vad pe Caro Emerald intr-un concert al ei, cu toate aranjamentele orchestrale necesare, cu acelasi glas care-ti da fiori si cu gratia si rafinamentul dezarmante.

Am ascultat de cateva ori Tristania si nu m-a impresionat in vreun fel, asa ca prezenta lor pe afisul de sambata ma aduce in fata scenei fara prea multe asteptari si nici nu sunt dezamagita in vreun fel. Sextetul norvegian canta corect pe felia lui gothic metal cu influente death/doom, iar Mariangela Demurtas este fermecatoare, o pata de culoare mediteraneana in plin teritoriu scandinav, cu voce frumoasa si naturala si infatisare pe masura. Imi place si modul in care registrul sau de soprana este incadrat de cele doua voci masculine, Kjetil Nordhus (de cele mai multe ori clean, dar cu vana de bariton) si chitaristul Anders Høyvik Hidle (harsh si growl). In rest, chitarele sustin linii melodice cursive si usor de receptat, clapele potenteaza melodicitatea compozitiilor (Beyond the Veil, The Shining Path), basul vine cu substratul armonic, iar tobele puncteaza si dau dinamism. Dar in afara de aceasta descriere destul de plata nu pot spune altceva, caci Tristania nu ma impresioneaza nici live cu muzica sa, poate ceva mai mult cu atitudinea prietenoasa si placerea cu care canta.

Trupa care a cunoscut succesul international la inceputul anilor ’90 dupa incercari repetate de la fondarea in 1978, Pulp este in continuare o legenda a britpop-ului si post-punk-ului, sursa de inspiratie pentru multe grupuri de rock alternativ si nu numai. Acesta este motivul care ma face sa vad o parte din concertul de pe Ciuc Stage, cu atat mai mult cu cat face parte dintr-o revenire recenta a britanicilor. Do You Remember the First Time si Monday Morning ridica mainile in aer si publicul numeros freamata, schimbandu-si directia in functie de locul in care se afla Jarvis Cocker, frontman-ul carismatic al Pulp, maestru al conversatiei cu audienta si al deliciosului umor britanic. Muzica in sine nu-mi place in mod deosebit, nici subiecte gen Common People sau „kitchen sink drama”, dar piese precum Pencil Skirt, Something Changed sau I Spy explica de ce trupa se afla in preferintele atator oameni, intrucat englezii stiu cum sa compuna, sa orchestreze si sa prezinte live. Calitatilor de instrumentisti si aurei de geniu neinteles a solistului li se adauga sample-urile de efect si jocul de lumini, precum in Disco 2000, iar reactia spectatorilor este intru totul justificata.

Cum in Suedia muzica de calitate se misca intre ABBA si curentul Göteborg, existenta unei trupe precum Meshuggah nu mai mira pe nimeni, cu tot sunetul sau ciudat si extrem de interesant. Fie ca i se spune experimental (death) metal (pe contul de Facebook), technical post-thrash metal (binecunoscuta enciclopedie de profil) sau math metal (cautati informatii despre poliritmia folosita si veti intelege de ce), consecinta este una singura: trebuie sa fii cu chef sa asculti asa ceva si, asa cum ma avertiza un prieten, suedezii sa aiba si ei chef de cantat. Iar in noaptea aceasta au, nu gluma – Meshuggah este in forma, concertul hipnotic, de o greutate aproape insuportabila, executia infricosator de rapida, sentimentul de haos sistematizat coplesitor, iar inteligenta cu care au fost compuse piesele incisiva. Sincopele ritmice, polimetria, poliritmia, riff-urile staccato, acordajul de bas pe chitara, bataile metronomice, „derapajele” progressive, cadentele de jazz, elementele core – toate sunt la ele acasa, imbracate intr-o coaja cat se poate de heavy. Cu siguranta trebuie sa vrei sa fii aici, cu mintea deschisa, caci altfel nu intelegi nimic. Nu degeaba „meshuggah” inseamna „nebun” in idis, este suficient sa-i privesti pe fondatorii Jens Kidman (voce) si Fredrik Thordendal (chitara si backing-vocals) cum imping limitele metal-ului dincolo de nebunie pentru a decide ca Meshuggah este cel mai bun nume. Cum albumele pe care le-am ascultat cu predilectie, ObZen si Koloss sunt principalele surse ale setlist-ului, ma bucur sa-mi macelaresc creierii cu Combustion, Lethargica sau Bleed, respectiv Demiurge (ideal mod de a incepe un concert la limita angoaselor), Do Not Look Down si The Hurt that Finds You First – incantare si disperare in acelasi timp, totul pus in valoare de sunetul, din nou, foarte bun. Tobele lui Tomas Haake sunt absolut devastatoare, iar ruperile de ritm dau impresia alternantei momentelor de luciditate cu cele in care esti chinuit de cei mai sadici demoni, numai buni de exorcizat de chitara dementiala a lui MÃ¥rten Hagström. Dick Lövgren creste sentimentul de apasare cu un bas „rau”, acordat foarte jos si astfel echipa demna de camasa de forta este completa. Daca veti avea curiozitatea sa cautati, veti vedea ca Frederik, Jens si MÃ¥rten au tot schimbat la instrumente in evolutia Meshuggah, cei trei fiind muzicieni versati, talentati si experimentati – daca mai este nevoie de vreo dovada dupa acest concert extrem, al uneia dintre cele mai originale, neconventionale si greu de disecat trupe din metal-ul actual. Dupa Rational Gaze, New Millennium Cyanide Christ si Future Breed Machine ma mai gandesc la un singur lucru – versurile unei formatii foarte dragi mie: „Stranii sunt drumurile / Care duc la nebunie / Si linia e subtire / Intre sanatosi si bolnavi.”

In timp ce imi fac loc in autobuzul ticsit, fac in minte un bilant si, dupa ce trag linie, concluzionez ca B’estfest 2012 a fost un eveniment reusit si care a impacat cu succes multe gusturi si preferinte. Asa cum am spus si in prima zi, consider de bun augur, chiar daca nu mai e o noutate decat pentru mine, mutarea in afara betoanelor incinse si suprapopulate, pe iarba si la aer curat; legat tot de acest aspect, apreciez intentia organizatorilor de a facilita accesul, dar colaborarea cu compania bucuresteana care ne seaca zilnic nervii a fost deficitara, vina pe care am banuiala cine o poarta – mai ales ca la locul festivalului totul s-a desfasurat fara probleme. Campingul (cu tot cu corturi de inchiriat) este, din punctul meu de vedere, alta bila alba, dar din pacate publicul roman n-are inca aceasta traditie, ca dovada corturile putine; nu-i nimic, orice „folclor” urban trebuie cultivat, iar pentru viitor as sugera intrari separate pentru cele doua spatii (camping si festival), astfel incat obiectele din rucsac sa excluda doar drogurile si armele. Fortele de paza-securitate au fost in regula, fara exces de zel si politicoase (in fine, la adresatul la per tu mai e de lucru), la fel si preturile la mancare si bautura sau toaletele curatate si dotate cu apa pentru spalat, iar locurile de parcare au ajuns fara probleme. In ceea ce priveste concertele, este de laudat punctualitatea cu care a fost respectat programul, micile intarzieri fiind corectate din mers. Alt atu a fost sunetul, bun cam la toate concertele vazute de mine, foarte bun la capetele de afis. Lipsa impartirii pe zone, pe care o salut cu aceasta ocazie, a facut ca publicul sa se distribuie omogen si sa nu mai duca la scindari care dau impresia ca trupa canta pentru zece rataciti. Amalgamul de muzici promovate pe atatea scene a adus la un loc un public pestrit, ceea ce are farmecul lui; chiar daca sunt adepta festivalurilor de metal, este o incantare sa vezi o paleta atat de colorata de oameni, cei mai multi civilizati si fara mofturi de genul: ce-i cu grohaielile alea / ce-i cu discoteca de colo. Insa la partea de metal s-a simtit lipsa unui nume de anvergura, care sa aduca la Jägermeister doua-trei mii de oameni, asa cum s-a petrecut la scenele principale (unde, de altfel, numarul a fost mult mai mare de atat); stiu ca traditionalul aftershock a fost de fapt inainte, cu concertul senzational Slayer, si nici nu ma pot plange la cat doream sa vad Obituary, dar n-ar fi fost rau ca in cadrul festivalului sa fie ceva irezistibil pentru iubitorii de metal. Acestea fiind spuse, sper ca B’estfest sa continue cu convingere, tot pe malul lacului din Tunari, cu invataturi trase si din laude, si din critici.

(Diana Grigoriu)


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*