Au trecut deja cincisprezece ani… Comandorul Hoisan si-a facut, dupa propriile spuse, buletin. Lasand insa gluma la o parte – dar fara a pierde simtul umorului ironic si autoironic ce-l caracterizeaza pe omul din spatele acestui proiect –, vom spune ca pe data de 12 decembrie aniversam mai multe lucruri. Liviu Hoisan are 31 de ani de cand e pe scena, 50 de ani de cand a debutat in spectacolul vietii pamantesti si, repet, 15 de cand a fost avansat …Comandor.
Club A este locul obisnuit pentru intalniri in care muzica se imbina fericit cu prietenia. Intr-un loc unde odinioara s-a facut rezistenta, nici nu e loc pentru orgolii si pretentii. Aici vii sa te vezi cu cei apropiati intru ale muzicii. Si este exact ce isi propune acest concert aniversar. Fosti membrii ai diferitelor trupe in care a activat de-a lungul timpului, jurnalisti, rockeri din vechea garda sau admiratori mai noi se strang sa-l salute si sa-l asculte pe Liviu Hoisan, intr-un recital aflat la intalnirea intre cele trei perioade care il caracterizeaza: Tectonic, Sub Semnul Crucii si Comandorul Hoisan.
Seara se deschide firesc cu o discutie amicala la care alaturi de amfitrion participa cunoscutul ziarist Florin Silviu Ursulescu (FSU pentru cunoscatori) si mai tanarul muzicant Paul Slayer Grigoriu. Sunt evocate debuturile lui Liviu Hoisan in trupa Strop, pasiunea sa pentru arsenalul imagistic razboinic, concertele de la jumatatea anilor ’90 si primele manifestari ale proiectului actual.
Fara a zabovi prea mult se trece la cantat. De data aceasta fara proiectii sau costumatii martiale – desi muzica proiectului este definita de creatorul ei „martial industrial” – ci doar cu cei doi membri actuali, alaturi de lider cantand, cum o face de cativa ani buni incoace, Viorel Ciobotaru. In tempo-ul „Marsului Comandorului”, intram in povestea care ne plimba de-a lungul mai multor ani ai rock-ului underground romanesc.
Liviu Hoisan e de atata timp prin preajma incat unii pot avea impresia ca omul e vesnic. Trecut prin nenumarate schimbari stilistice, muzicianul care in aceasta seara se ocupa de partile vocale si de cele de bas a ramas totdeauna egal cu sine insusi, fidel unui crez de la care nu l-a indepartat nimeni. Si-a facut muzica asa cum i-a placut si s-a bucurat sa-i aiba in jurul sau pe cei care au inteles cate ceva din zbaterea lui artistica. De aceea, fie ca a cantat in fata a sute sau mii de oameni, fie ca a avut parte de un concert intre prieteni, implicarea si pasiunea au ramas aceleasi.
Concertul aniversar, anuntat fara tam-tam unui cerc restrans de prieteni, merge pe aceeasi linie. Si totusi, cate amintiri… „Canalul colector” te trimite cu gandul la urgiile de la inceputul anilor ’90, din Ecran Club sau ISB, cand Tectonic era fara indoiala cea mai feroce trupa autohtona de thrash – si una dintre singurele. Astazi zbuciumul e sublimat intr-o adaptare punctuala, care retine repetitivitatea uneori masinala si descrierea apocaliptica, dar cu economie de mijloace, cu mai putin zgomot. Trilogia pieselor in limba germana – „Vergeltungswaffen”, „Unterseegrenadier” si „Die Sturmbrigade Raupe” – ne aminteste de pasiunea strict estetica a lui Liviu Hoisan pentru imagistica celui de-al doilea razboi mondial. Basul distorsionat descrie linia de atac, iar chitara si drum machine-ul asigura artileria grea. Desi setlistul este lung, nu apuci sa te plictisesti. Piesele se succed ca un sir de bombe ce nu-ti lasa niciun ragaz, pigmentate de scurte descrieri si remarci ironice. „In intoleranta mea sunt destul de tolerant”, ne anunta zambind Liviu Hoisan inaintea unei noi rafale sonore.
De la „Mine” si „Urasc”, ce ne duc cu gandul la primul album al Comandorului si la versurile adaptate ale simbolistului Alexandru Macedonski, ajungem la mai noile „Post Mortem” sau „Curtea Martiala”. De notat respectul deosebit pe care Liviu Hoisan il poarta grupurilor de motociclisti – o ramura fidela a publicului sau – „oameni nu foarte bogati, dar cu o pasiune costisitoare si, tocmai de aceea, oameni foarte seriosi”, carora le si dedica in aceasta seara muzica si… sunete. Dupa un „Juramant” cu disperare, Viorel Ciobotaru coboara o vreme de pe scena, lasandu-l pe amfitrion singur cu fundalul programat pe laptop. Pe primele acorduri din „Bombardierul” isi face aparitia Paul Slayer Grigoriu purtand pe cap o casca ce a supravietuit ultimului razboi mondial si il acompaniaza la voce pe cel cu care a inregistrat candva piesa cu pricina, dedicata soldatilor din fosta Iugoslavie morti in razboaiele de acum aproape doua decenii. Apoi Liviu Hoisan schiteaza muzical idealul asiatic al luptatorului total, cu „Kamikaze” si „Banzai”.
Dupa peste cincisprezece piese si un bis, Comandorul Hoisan paraseste scena multumindu-le celor care i-au fost alaturi. Indiferent de cum va evolua muzica lui, pentru aceasta seara cuvantul de ordine este, ca de obicei: misiune indeplinita.
(Text: Marius B., Foto: FB Comandorul Hoisan)
Lasă un comentariu