Cronica ARTmania 2022, ziua 1, Sibiu, Piața Mare

751 vizualizări

Că o fi încălzirea globală sau pur și simplu faptul că suntem în Cuptor, Sibiul arde sub razele necruțătoare ale soarelui. E vreme de stat la umbra binefăcătoare a caselor ascunse pe străduțe tupilate în locurile unde odinioară se strângeau breslașii sau sub umbrela vreunei terase de unde să poți privi către Piața Mare. Garduri, o scenă, chioșcuri, pregătiri. După o așteptare presărată cu amânări și nerăbdare, Artmania s-a întors acasă. Pe la ceasurile unei după-amieze în care soarele pare că nu se va mai mișca niciodată din crucea cerului, câțiva trecători răzleți se opresc să-i vadă pe scenă pe americanii de la Transatlantic la proba de sunet. Un spectacol în sine, momentul este o anticipare a ceea ce va urma, cu cinci oameni pur și simplu dedicați muzicii, fără niciun farafastâc de mega-producție, fără armate de oameni care să le păzească și umbra. Câteva bucăți de piese, volume reglate, glume cu sunetistul, coordonare perfectă și la revedere, ne vedem mai târziu.

Mai târziu adică în jurul orei 19, când piața decorată cu puncte de vânzare de băuturi de toate felurile, cort cu materiale promoționale, mini-librărie Cărturești și altele asemenea îi întâmpină pe cei de la Bucovina, deschizătorii unui festival care ne-a lipsit tuturor deopotrivă. „Stele călăuză” ne îndrumă spre un recital închegat, cu sunet foarte bun și volum pe măsură (poate vocile să fi „suportat” un pic mai mult în mixul general). Ieșenii își au deja publicul format, sunt cât se poate de agățători, iar demersul prin care duc mai departe un filon folk îmbrăcat în haine de metal extrem i-a înscris deja în galeria definitorie a rock-ului românesc contemporan.

Live, dincolo de cele știute, e de remarcat contribuția basistului Jorge Augusto Coan, care dă balans – groove – unui gen la bază destul de liniar ritmic. Avem parte cam de toate piesele obligatorii pentru un concert Bucovina. Bucuria muzicii nu ne împiedică să reflectăm – unii – și la versuri. Când auzi „Straja”, ai putea să îți aduci aminte că până astăzi biata Bucovină (regiunea, nu trupa) nu respiră întreagă libertatea și că unii dintre cei care vorbesc aceeași limbă cu noi trăiesc într-o țară aflată în război. Și că nici pe timp de pace nu le-a fost mereu prea bine, pentru că țara aceea nu e a lor și… Dar risc să intru în politică. Intrăm în discuția asta? Vă las pe voi să vă hotărâți până trecem la următorul capitol. Avem parte și de un mic wall of death pe „Sub Piatra Doamnei”, totul se încheie cum era de așteptat cu „Mestecăniș” și putem spune că seara a început foarte bine.

Încă e foarte cald și mulți nu se dau duși de la umbra terasei din incinta festivalului, însă partea din fața scenei se umple ușor-ușor. În oglindă, unul pe scenă, unul în public, se ridică două steaguri ale Ucrainei. Emoția stârnită de invazia recentă se amplifică parcă odată cu apariția celor de la Stoned Jesus, din țara vecină și atât de încercată. Sub formă de power trio, acești muzicieni aflați la prima ieșire din țară după începutul războiului revarsă peste noi o atmosferă retro, cu iz de anii 1960-1970.

Piese ca „Thessalia” sau „I’m the Mountain” îmbină un doom cu accente psihedelice și referiri ezoterice cu melodii minimale cu tentă de improvizație. Monotonia relativă este diminuată de secția ritmică și dacă orice ramură a doom-ului, fie ea și stoner, datorează ceva trupei Black Sabbath, aici influența nu este la nivelul riff-urilor monolitice marca Tony Iommi, ci al acelui caracter jucăuș, aproape jazzistic al tobelor lui Bill Ward. Solistul vocal – chitarist Ihor Sydorenko ne vorbește despre dorința de pace, un strigăt dureros venit dinspre Ucraina pe accentele unei muzici altfel foarte anglo-saxone, prilej de respiro, fără să mute munții dar capabilă să trezească o anumită nostalgie. Ca o trupă care ar fi cântat pe scena a doua la Woodstock.

Seara începe să se lase, aerul devine doar un pic mai respirabil, în schimb oamenii s-au înmulţit considerabil, iar eu aproape că fac versuri, fără nicio intenţie, evident, să-i parodiez pe cei de la Alternosfera.

Pentru cei care trăiesc în special pe internet, se pare că acesta este un moment delicat. Cum My Dying Bride şi-a amânat prezenţa la Sibiu, din motiv de boală, unii au reacţionat furibund împotriva trupei care i-a luat locul pe afiş, ca şi cum ar fi avut vreo vină pentru greutăţile britanicilor sau ca şi cum mai bine nu ar fi cântat nimeni. Micile meschinării omeneşti, peste care se cade să trecem cât mai repede. Cum seara aceasta e foarte pestriţă stilistic, cei de la Alternosfera îşi găsesc bine locul, asta pe lângă faptul că sunt mulţi spectatori care îi ştiu bine şi îi apreciază. Aşa se face că recitalul are parte de un public dedicat, care ştie versurile şi le cântă şi singur la nevoie, aplaudă şi creşte temperatura (uff, chiar era nevoie să folosesc metafora asta obosită în contextul şi aşa canicular?!) emoţională cu câteva grade bune. Trupa îşi face treaba conştiincios, aşa că pentru iubitorii ei este cu siguranţă o situaţie win-win. Privesc oarecum din afară, încercând să desluşesc câteva trăsături ale acestui fenomen din care fac parte şi artiştii de pe scenă. Cei de la Alternosfera sunt basarabeni. Basarabeni, nu moldoveni. Moldoveni sunt şi ei, şi cei de la Zdob şi Zdub, dar şi membrii Bucovina sau God. (Şi eu, după părinţi, dacă vreţi neapărat să ştiţi.) Poate că iar veţi spune că nu e cazul să discutăm atât de mult despre cuvinte cu conotaţie politică, însă dacă tot suntem într-un context în care amintim peste tot despre suferinţele provocate de cuceriri samavolnice (şi tratate internaţionale strâmbe), poate că nu ar fi rău ca sensibilitatea noastră să nu fie doar imitaţie a indignării devenite mainstream, ci să se oprească şi asupra celor dintre noi care suferă, de altfel, în mare, de aceeaşi opresiune. Mă opresc aici cu consideraţiile politice şi revin la basarabeni – în ultimii ani aceştia s-au afirmat pe scena din România în varii genuri, cu un aer aparte şi un filon poetic evident. Chiar şi în cele mai superficiale forme muzicale, versurile celor de peste Prut aduc un plus de ingeniozitate, acolo unde nu vorbim direct despre profunzime. Despre asta e vorba, din câte observ în această seară, şi la Marcel Bostan şi compania. Cu accentul tipic – fermecător, aş îndrăzni să spun – piese ca „Fântânile” sau „Flori de mai” ne duc pe alte drumuri către emoţiile omeneşti perene, scoase însă altfel la iveală de contemporaneitate. Altfel, rock-ul alternativ al celor de la Alternosfera rămâne (cel puţin pentru mine) neconvingător din punctul de vedere al compoziţiei. Tocmai partea de rock – chitarele şi chiar şi secţia ritmică – se duce rapid către o monotonie repetitivă, fără riff-uri memorabile, cu armonii banale şi care creează repede o senzaţie de saturaţie. Nu este, repet, părerea publicului: se cântă, se dansează, entuziasmul e molipsitor. Chiar şi cei pe care muzica nu îi convinge remarcă dedicaţia şi acurateţea interpretării, foarte închegată şi cu un sunet echilibrat. Alternosfera nu a fost deloc trupă-intrus la Artmania şi a dus fără probleme statutul de cvasi-headliner.

Centrul Sibiului rămâne în continuare o poezie, potpuriu în care se amestecă farmecul interbelic al bulevardului Bălcescu, astăzi plin de oameni foarte postmoderni (sperăm că nu şi post-umani), solemnitatea bisericilor sobre luterane, mistice ortodoxe sau măreţ catolice, vechea librărie germană Schiller, una dintre puţinele unde mai găseşti operele unor scriitori autohtoni de limbă germană ca Eginald Schlattner şi luminile unui concert de rock. Un aer luminos, amestec de strălucire şi profunzime, de sclipici şi reflecţie, adică decorul ideal pentru un ansamblu muzical ca Transatlantic.

Super-grupul american format în jurul lui Neal Morse reuneşte în el nume imense ale rock-ului progresiv: Mike Portnoy, Roine Stolt şi Pete Trewavas. În concerte, în 2022 ca şi în alte rânduri, un pic mai în spate pe scenă se află şi Ted Leonard, alternativ la chitară, voce şi clape. O uvertură bombastică şi melodioasă – însuşiri caracteristice mai tuturor avatarurilor lui Neal Morse – ne introduce într-o lume de sonorităţi de poveste. Neal Morse dirijează ansamblul de la clape şi voce, dar, pe rând, toţi membrii ajung la un moment dat solişti, dincolo de armoniile vocale la care participă constant. Lui Roine Stolt chitara îi dă permanent de furcă, ba în privinţa volumului, ba în privinţa acordajului. Se mai opreşte din cântat, mai roagă tehnicianul să o acordeze, mai dă din umeri – dar… toate astea nu contează, aşa cum nu contează nici pauza îndelungată luată de trupă (şi de lume) din cauza pandemiei. Mike Portnoy, aşezat undeva în lateral, în partea din faţă a scenei, se va plânge de greşelile provocate de absenţa concertelor şi a repetiţiilor, însă muzica este atât de completă şi cântată cu atâta pasiune, încât nesincronizările nu fac decât să-i sporească farmecul. Dacă se aştepta cineva să asculte ceva care să semene cu Dream Theater, acela a fost dezamăgit. Dar muzicalitatea tobelor lui Portnoy, rolul lor în momente de crescendo şi decrescendo, mişcările în paralel cu melodia basului, a chitarei sau a clapelor ne amintesc de ce acest baterist este unul dintre cei mai mari, dincolo de virtuozităţi tehnice. Concertul e structurat pe perioade, pe albume, chiar, cu un medley pentru „The Whirlwind” (2009), însă momentele de improvizaţie şi modulaţiile conduse natural dintr-o piesă într-alta dau impresia unei singure opere muzicale. Efectul e magistral. Neal Morse are un dar evident pentru creaţia tonală, foarte melodioasă, cu virtuozitatea venită în sprijinul cântecului şi nu invers. Nu lipsesc însă momentele solistice, ba chiar niscai schimburi de instrumente. Publicul, o bună parte nu tocmai obişnuit cu asemenea spectacole, este cucerit. Câţiva spectatori încing chiar şi un moshpit mai mic, nimic altceva decât un semn al entuziasmului, deşi Mike Portnoy le recomandă să aştepte Meshuggah şi Testament, pentru că „aici e vorba despre piese epice şi lungi”. Trewavas le arată celor care se îndoiau cât de versatil poţi fi chiar şi cântând cu pana, Stolt vine cu intervenţii jazzistice, iar Neal Morse, altfel cu aspectul de om obişnuit de pe stradă, umple spaţiul cu clapele şi vocea, în linia unei tradiţii americane care porneşte de la muzica de cabaret importată din Europa şi îmbibată cu blues şi ajunge până la riff-uri sacadate de chitară, peste care clapele aduc senzaţia liniştitoare, optimistă, a armoniei tonale. Totul este completat de un sentiment de mare apropiere faţă de public. Muzicienii sunt lipsiţi de orice aere de vedetă, aproape nu mai sesizezi distanţa dintre scenă şi cei din faţa ei, ecranele completează ansamblul multimedia şi punctează anumite momente (ca intensul şi dramaticul „Duel with the Devil”). Unii dintre spectatori văd şi poate chiar aud Transatlantic pentru prima dată, însă câţiva sunt familiarizaţi cu trupa, iar lângă mine o doamnă în toată puterea cuvântului pare să ştie efectiv toate versurile (iniţial am crezut că este soţia unuia dintre muzicieni, însă am văzut-o şi în zilele următoare). Despărţirea se face în aplauze şi chiote, Mike Portnoy, această enciclopedie ambulantă a rock-ului ne urează să ne bucurăm de ce urmează („I wish I was with you”) şi spaţiul Artmania îşi închide încet-încet porţile, în timp ce ultimii întârziaţi pornesc către case sau către cele câteva terase din împrejurimi.

Va urma…
Foto: Irinel Cirlanaru

Cronica ARTmania 2022, ziua 2, Sibiu, Piața Mare

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*