
Cronica ARTmania 2022, ziua 1, Sibiu, Piața Mare
Cronica ARTmania 2022, ziua 2, Sibiu, Piața Mare
Ziua de duminică se coboară peste Sibiu cu o vreme ceva mai respirabilă. De dimineaţă, clopotele bisericilor trezesc oraşul din amorţeală şi la nouă şi ceva deja e ceva lume pe stradă, la terase sau în drum spre locaşurile de cult. Până la prânz, îmbiaţi de cele câteva pale de vânt, localnicii şi oaspeţii vor umple centrul istoric. Unii aşteaptă cu nerăbdare, doar-doar or prinde un instantaneu cu King Diamond nemachiat (asta în condiţiile în care Mercyful Fate face şi proba de sunet cu o perdea imensă cu numele trupei în faţa scenei), alţii preferă răcoarea unei crame sau măcar o bere la terasă. Ziua se scurge alene, ca orice zi de vară şi, pe nesimţite, te trezeşti că este iar ora şapte şi din piaţă răsună, vorba celor de la Phoenix, „zvon de muzică rock”.
Parcă într-un efort de simetrie cu prima seară, şi aceasta este deschisă de o trupă românească ce integrează în viziunea ei artistică şi elemente tradiţionale. Albumul „Har” al timişorenilor de la Dordeduh, apărut anul trecut, a fost foarte bine primit atât de public, cât şi de presa de specialitate. Nu este de mirare că scurtul recital de astăzi îi este dedicat în întregime, însă de data aceasta distanţa din studio până pe scenă este prea mare. Cred că puţini ar putea spune, da fapt, cum a cântat Dordeduh în această seară.
Dordeduh
Sunetul este atât de defectuos încât pare un ecou al unui concert care ar avea loc în Piaţa Mică sau chiar mai departe. Chitarele şi basul sunt un ghem sonor greu de desluşit, din tobe se aude la început mai mult premierul, care după o vreme dispare însă de tot, vocea răzbate când şi când, din depărtare. În aceste condiţii doar melodia clapelor sau a instrumentelor tradiţionale mai sugerează atmosfera prin care se fac de obicei remarcaţi cei de la Dordeduh, iar cei care cunosc piesele se pot bucura de frânturile pe care le prind de la nişte muzicieni fără îndoială dedicaţi, dar pe care mixajul nu-i ajută de data aceasta, din păcate, absolut deloc.
Este o seară a contrastelor. Dacă mulţi metalişti din garda veche aşteaptă apogeul festivalului cu Testament şi Mercyful Fate, pentru fanii unui rock progresiv mai modern, capul de afiş este The Pineapple Thief. Cum mulţi dintre noi sunt undeva la mijloc, trupa britanică grupată în jurul lui Bruce Soord este primită cu aplauze şi aşteptări mari. Sunetul este îngrijit, volumul pe măsură, coordonarea între membri foarte bună. Încă de la „Give It Back” se poate observa rolul important jucat de bateristul Gavin Harrison, iar cei care cunosc şi apreciază piesele nu au de ce să se plângă. Sunt momente în care recitalul capătă accente de rock mai dezlănţuit, momente de muzică ceva mai intimă, dar… Ceva pare incomplet. Nimeni nu poate, ascultând „In Exile” sau „That Shore” să conteste ştiinţa muzicală a celor de pe scenă. Însă odată cu succesiunea pieselor observi lipsa unei străluciri, parcă o absenţă a inspiraţiei, faptul că The Pineapple Thief nu reuşeşte să-şi definească locul, cu pasaje poppy care bat parcă în grunge, cu momente progresive care sună mai degrabă indie. Publicul – cel puţin cel care cunoaşte trupa – este răsplătit pe măsură şi reacţionează ca atare, dar impresia cronicarului rămâne că, cu toţi cei peste 20 de ani de activitate şi cu succesul sporit dobândit în perioada recentă, The Pineapple Thief este un punct de trecere spre altceva, mai complet artistic.
Rockerimea din România – evit să-i spun „mişcarea rock”, pentru că sună a organizaţie militantă şi unitară, ceea ce, din fericire, nu este şi nu a fost niciodată – s-a născut aproape simultan cu cea din ceea ce pe atunci constituia lumea liberă, a evoluat într-o anumită măsură în paralel, dar unele coordonate au fost cu totul diferite. Ar trebui scrisă o carte pe această temă, despre felul cum o muzică ce, în Occident, a strâns în jurul ei la început elemente marginale, „clasa muncitoare” sau pe cei care nu-şi găseau locul în societate, pentru ca abia ulterior să pătrundă în cercuri intelectuale pe care în parte le-a format, în Europa de Est a fost îmbrăţişată întâi de intelectuali şi privită din unghiuri diferite, mai ales că – cu câteva excepţii notabile (şi regretabile?) – în lumea aflată sub jugul sovietic nu s-a căzut în utopiile stângiste pe care, „dincolo”, unii membri marcanţi ai comunităţii rock s-au grăbit să le îmbrăţişeze. Vechea generaţie de rockeri români păstrează până astăzi un aer hippie (în varianta necontaminată a fenomenului), dar noua generaţie, apărută în anii 1980, în plină mizerie economică şi confruntată cu restricţii tot mai dure în ceea ce priveşte organizarea concertelor, şi-a găsit propriile repere într-un metal mai dur, ai cărui supravieţuitori rămân şi astăzi punte de legătură între toate generaţiile apărute ulterior. „Ăştia ne-au făcut pe noi rockeri”, aşa cum îmi spune un prieten aflat la faţa locului. Noi, adică mai toţi cei născuţi între 1975 şi 1990. Ăştia, adică Metallica, Slayer, Maiden, Sepultura, Anthrax şi… Testament.
Testament
Între trupă-supravieţuitoare şi supergrup de facto, Testament trăieşte o prelungită tinereţe, cu noi generaţii de fani cărora li se serveşte, la intervale regulate, câte un album adesea la nivelul celor din anii de glorie ai începuturilor. Aşa se explică afluenţa de public şi entuziasmul incredibil care întâmpină „Rise Up”, o explozie de thrash, fără introduceri prea lungi şi vorbărie inutilă. Este pentru prima dată când România vede Testament cu Dave Lombardo la tobe, iar fus-ul deschis care dă tempo-ul piesei le aminteşte entuziaştilor despre „Criminally Insane”. Însă aici vorbim despre Testament, iar bateristul cu origini cubaneze se arată perfect integrat în trupa din Bay Area, care lansează o combinaţie furibundă între noutăţi şi piese clasice ca „The New Order” şi „Practice What You Preach”. Totul este închegat şi muzica se rostogoleşte ca o avalanşă. Steve Di Giorgio completează o secţie ritmică feroce, dar în prim-plan sunt chitarele, monument de coordonare şi virtuozitate, cu un Alex Skolnick la apogeul artei sale în care melodia, viteza şi acurateţea se îmbină, uimesc, dar sunt mereu în slujba piesei. Singurul „bemol”, încă de la începutul spectacolului, este forma lui Chuck Billy.
Testament
La fel de simpatic ca de obicei, corpolentul solist vocal este departe de forma maximă, vocea sună pe alocuri spart şi pe alocuri face eforturi pentru a duce frazele la capăt. Ansamblul compensează, backing-ul este la locul lui, iar moshpitul apare şi el la momentele potrivite. Pe rând sunt prezentaţi toţi membrii trupei, cu un accent special pe Dave Lombardo, care, modest, mulţumeşte publicului „în numele Testament”. „Children of the Next Level” şi, mai târziu, „WWIII” ne duc în lumea celui mai recent album, „Titans of Creation”, pentru ca apoi istoria trupei să se desfăşoare sub coordonarea membrului celui mai constant, cel care, fără a ieşi în mod deosebit în evidenţă, este principalul (uneori unicul) compozitor al muzicii: Eric Peterson. Ploaia cu care ne ameninţase prognoza meteo devine uneori insistentă, unii se adăpostesc la terase, alţii rămân nemişcaţi în faţa scenei, şi după o scurtă incursiune în albumele pe care la Testament au bătut toba oameni de la Slayer, respectiv „D. N. R. (Do Not Resuscitate)” (Lombardo) şi „The Formation of Damnation” (Bostaph), finalul este dedicat în întregime compoziţiilor mai vechi, tribut unei epoci şi unor oameni care stau până astăzi în picioare şi susţin acest edificiu solid al thrash-ului american care este Testament. La „Alone in the Dark” publicul este invitat să cânte şi o face cu entuziasm, ploaia ne mai mătură de câteva ori, iar recitalul se termină aşa cum a început: cu un salut zgomotos şi sentimentul unei bucurii regăsite.
În ciuda ploii care încă ne mai sâcâie – ba se opreşte, ba mai aruncă nişte stropi – un grup considerabil de spectatori se îndreaptă spre scena (foarte) mică. Pentru unii dintre ei, printre care mă număr, urmează o premieră. Însă pentru mulţi, Revolver nu mai este de ceva vreme un nume nou, şi judecând după reacţii şi chiar după un banner, puştii sibieni sunt nişte mici vedete locale. Şi nu degeaba! Scurtul lor recital este energizant, îţi aduce pe buze un zâmbet deloc condescendent, ci semn al bucuriei că mai există un asemenea entuziasm, dublat de o incipientă dar bine ancorată ştiinţă a rock-ului. Băieţii au vlagă, secţia ritmică se ţine foarte bine, şi atitudinea scenică e pe măsura muzicii. Foarte aplaudaţi, cei de la Revolver înşiră piesă după piesă, cu forţă, un pic de balans, o tentă de rap-metal cu ecouri din Rage Against the Machine, momente cu tentă de baladă şi o perfectă comunicare cu publicul.
De remarcat buna sincronizare între cele două voci – a frontmanului Dragoş Rădulescu şi a chitaristului Ştefan Marcu – când cu efect ritmic percutant, pe pasajele „scandate”, când în armonie, precum şi simţul melodic evident ce răzbate din solo-urile de chitară. Recitalul este o reuşită, bun instrument de promovare al albumului de debut, „Revolter”, şi dacă mai este nevoie de ajustări pentru ca trupa să-şi găsească propria „voce”, un mod de exprimare al ei, bine închegat şi uşor de recunoscut şi diferenţiat, semnele pe care la avem până acum sunt extrem de încurajatoare.
…şi era noapte. În mijlocul pieţei pline de oameni, cu umbrele clădirilor luminate de reflectoarele scenei şi de modele fanteziste, scena este din nou acoperită de perdeaua pe care este înscris logo-ul Mercyful Fate. După clipe de aşteptare, cortina cade şi dezvăluie decorul dominat de crucea întoarsă şi de o pentagramă cu chipul ţapului, pe fundalul căruia se aude legământul luciferic care deschide „The Oath”. Apoi, pe scenă erupe o trupă de rock obişnuită ca aspect, cu excepţia personajului principal al spectacolului muzical-teatral, cel cu mască demonică sub care apoi se iveşte, încoronat cu negru, machiajul solistului vocal şi autor al întregului concept: King Diamond. „The Jackal of Salzburg”, o piesă nouă şi încă neterminată, cu schimbări de atmosferă care de care mai lugubre, este singura compoziţie recentă, într-un recital care altfel conţine exclusiv muzică din perioada 1982-1984, doi ani suficienţi pentru a crea gloria acestei trupe, influenţă importantă pentru metal-ul ce (re)năştea în acei ani. Până şi trupeţii par să fi uitat deliberat – cel puţin deocamdată – avatarurile mai noi ale trupei, astfel încât este evident că „piesa despre Egipt” nu e… „Egypt”, ci „Curse of the Pharaohs”, cu riff-ul clasic de heavy-metal, un adevărat standard al genului. Vorbim despre heavy-metal, dar ce avem în faţă îşi are rădăcinile chiar mai departe în istorie. Pentru că dacă look-ul şi abordarea lui King Diamond par să lege trupa pentru totdeauna de evoluţia mai agresivă a rock-ului, compoziţiile, fără îndoială „metalice”, au structuri progresive, pasaje melodioase şi solo-uri prelungi care le apropie mai mult de Deep Purple decât de Judas Priest, momente de clean cvasi-psihedelice.
Mercyful Fate
Dacă basistul Joey Vera, împrumutat de la Armored Saint şi Fates Warning, şi bateristul Bjarne T. Holm asigură un fundament solid, chitarele lui Mike Wead şi Hank Sherman îşi permit o anumită neglijenţă şi „murdărie”, vagi nesincronizări care, în context, adaugă caracterului improvizatoric şi, spun unii, dau o tentă „evil” ansamblului. King Diamond, ca solist vocal şi om de spectacol, este o categorie aparte în muzica rock. Stilul său, acel falset inconfundabil, parţial în stil de operetă, parţial agresiv-heavy, când insinuant, când de-a dreptul melancolic şi profund, este cel care defineşte în cele din urmă identitatea trupei, înrudită, dar evident diferită de cea a proiectului cu acelaşi nume cu frontmanul. „Melissa” ar putea fi o punte între cele două, în acelaşi timp poveste horror şi aplecare către partea întunecată, o piesă pe care King Diamond o începe înclinat în faţa pentagramei, de unde pleacă apoi pentru a domina scena. Pentru un anumit nivel al percepţiei, unul exclusiv artistic, autonom estetic – nivel pe care, într-o anumită măsură, îl cultivă trupa însăşi – lucrurile sunt mai uşor de digerat: avem în faţă nişte muzicieni extrem de creativi, compoziţii epice şi în acelaşi timp heavy, şi un solist vocal aparte, ireproşabil pe albume, dar, iată, şi live, şi cu o expresivitate cum rar întâlneşti în muzica contemporană. Toate acestea, suprapuse peste un show teatral, o dramatizare a întunericului. Dacă începi să sapi mai în adâncime, problema se pune altfel. Întregul concept Mercyful Fate se învârte, desigur, în jurul unei mitologii şi al unor povestiri fantastice. Nu se pune niciodată problema de a vărsa cu adevărat „sângele unui copil nou-născut”. Totul este simbolistică şi fantezie, dar în spatele lor se află o trăire reală. Pentru că deşi, aşa cum afirmă King Diamond, satanismul lui este mai degrabă filozofic decât religios, el nu este mai puţin satanism. Spre deosebire de alţii, danezul oglindeşte în formele luate de muzică şi spectacol convingeri intime şi profunde. Cum spuneam, într-o anumită măsură poţi face abstracţie de ele, şi aşa fac mulţi dintre spectatori, admiratori sau nu. Şi nici cei care nu o fac nu simt că participă la un ritual când ascultă „Come to the Sabbath”, pentru că, realmente, nu e cazul. Dar în esenţa acestei arte este o contradicţie profundă şi dureroasă. Muzica este de o calitate stranie, întunecată dar fără îndoială rod al unei măiestrii aparte, al unui dar care se întoarce spre forţe ale nimicirii. Contrastul dintre frumuseţe şi întunericul pe care îl îmbrăţişează este o sfâşiere pe care cel care vrea să înţeleagă această artă până la ultimele ei consecinţe nu o poate ignora.
Mercyful Fate
Revenind la partea pur tehnică şi estetică, un recital care din anumite puncte de vedere reprezintă culmea artistică a acestui festival se încheie oarecum neprevăzut. King Diamond, de la început până la sfârşit foarte prietenos cu publicul, cu o atitudine caldă şi recunoscătoare, anunţă că, din cauza orei înaintate, trupa nu mai are timp să cânte la bis cea mai epică compoziţie din repertoriu, „Satan’s Fall”, aşa că avem parte de scuze repetate, de mulţumiri adresate din inimă şi de mai scurta „Black Funeral”. Mercyful Fate se retrage, spaţiul din faţa scenei se pustieşte subit şi trecem deja în dispoziţia de „after-show”, schimbăm primele impresii, facem primele planuri – de drum, de somn, de încă o bere, de festivaluri viitoare.
Artmania trage cortina peste prima ediţie post-pandemică şi se anunţă pentru sfârşitul de săptămână 28-30 iulie 2023. La bună revedere!
Foto: Irinel Cirlanaru
Cronica ARTmania 2022, ziua 1, Sibiu, Piața Mare
Cronica ARTmania 2022, ziua 2, Sibiu, Piața Mare
Lasă un comentariu