Nu fac parte dintre exclusivistii pentru care underground-ul e dogma artistica dincolo de care totul e compromis. Nu sunt nici un mare impatimit al conceptelor in care e amestecata o doza de „intuneric”, cu toate implicatiile lui artistice si ideologice, izvorate inca din romantism. Si spun toate acestea pentru a nu fi banuit de partizanat lipsit de discernamant atunci cand fac urmatoarea constatare: Dark Bombastic Evening 3 a fost, cel putin pana acum, concertul anului.
Cetatea Alba Iulia pe o zi torida de vara, cu un soare arzator si prea putine colturi de umbra, te intampina strajuita de marea catedrala ortodoxa si de privelistea cladirilor maiestuoase si incarcate de istorie. Avatarurile modernitatii se itesc de dupa trecutul glorios prin nesfarsite portiuni de santier pe care trebuie sa le ocolesti pentru a ajunge la locul cautat. „Vedeti ca e dupa colt un loc cu multe masini parcate si… din astia… de-ai dumneavoastra…”, ne indruma un jandarm amabil. Locul ales, Ryma pe numele sau, este cat se poate de potrivit, ca o curte boiereasca intinsa, cu gratarele pe care se face permanent mancare in fund, mese pe de-o parte, standuri cu tricouri si CD-uri pe celelalte doua laturi, iar in fata, dupa barul amplasat tot pe dreapta, scena. Dark Bombastic Evening este un eveniment eclectic, in care spectacolul muzical propriu-zis se imbina cu o expozitie de arta grafica, un cadru cu rezonante din trecut si o ambianta artistica ce face trecerea timpului mai placuta.
Nici nu ajung bine si, cu o punctualitate nemteasca, pe scena urca francezii de la Les Discrets. Daca n-ar bate direct in crestetele spectatorilor un soare ucigator, concertul ar fi tot ce-si poate dori un iubitor de muzica. Sunetul este clar si chiar daca vocea ar putea fi un pic mai in fata, pot fi percepute toate armoniile si chiar imbinarile de trei voci… discrete, care puncteaza din cand in cand melodiile. Muzica este o visare si o calatorie intr-un univers al poeziei, iubirii si mortii. Cu un usor invelis metal si un aer de nostalgie care poate trimite catre doom, Les Discrets se desfasoara mai degraba intr-un registru rock unde nu lipsesc influentele muzicii franceze si vagi reminiscente folk. Dincolo de acestea, folosirea texturilor sonore, in care vocea este un element al ansamblului, o culoare, si nu prim-solista, face legatura cu ceea ce se numeste, cu un termen foarte vag, post-rock. Aparitia scenica este cea mai simpla si mai directa cu putinta. Fursy Teyssier, solist vocal, chitarist si initiator al grupului, le multumeste simplu, intr-o engleza cu puternic accent francez, spectatorilor care aplauda incantati. Piesele de pe albumul „Septembre et ses dernieres PensĂ©es” se succed intr-o interpretare sensibila si cat se poate de omogena – desi doi dintre instrumentisti sunt de imprumut – iar in doua randuri pe scena urca pentru a-si face auzita vocea si Audrey Hadorn, pentru care este prima aparitie scenica alaturi de trupa din care face parte. Pentru Les Discrets, acest concert e al doilea… Bateristul Winterhalter ilustreaza seria de trairi cu un mod versatil de interpretare, din care nu lipsesc break-urile care subliniaza crescendouri si decrescendouri expresive, blastbeatul sau „mangaierea” atmosferica a cinelelor. Nici macar o defectiune la tobe nu intrerupe recitalul: se canta fara tobe, iar acestea intra discret, ca facand parte din scenariu, cand defectiunea e remediata.
Desi exista oameni de paza, acestia au marele merit de a fi… discreti, de a-si face datoria fara a strica bucuria celor prezenti. Asa se face ca totul seamana cu o intalnire intre prieteni. Cand trupele coboara de pe scena, cei din public sunt liberi sa mearga sa discute cu membrii lor, sa-i felicite, sa le ceara autografe sau sa bea o bere cu ei. Inteleg ca acest lucru n-ar fi posibil la nume mari precum Metallica – e totusi complicat sa stai de vorba cu cateva zeci de mii de oameni – insa exemplul mi se pare ca ar putea fi urmat si de organizatorii unor festivaluri asemanatoare care ii pazesc pe artisti de admiratori ca de ciuma.
A doua trupa a serii este Vulture Industries, despre care auzisem atat de multe fara sa fi ascultat totusi nimic. Pe scena urca niste indivizi imbracati ca niste muncitori – sau puscariasi – de la caile ferate, unul dintre ei, solistul vocal, pare mai nebun decat toti, muzica incepe si… impactul e maxim! Black spun unii, dar dupa parerea mea nu exista aproape nicio legatura. Muzica Vulture Industries e fara indoiala metal, uneori chiar cu accente extreme, dar un metal eclectic, din care nu lipseste groove-ul, nici elementele unei muzici de inceput de secol. Din piese si atitudine reiese un simt al umorului negru – ceea ce arunca in aer alt cliseu al metal-ului extrem – bine punctat de stilul vocal al lui Bjørnar Nilsen, care, printr-o impostatie cvasi-baritonala, aminteste uneori de piesele Sex Pistols cu Sid Vicious sau de Malcolm McLaren. Nici aici nu lipsesc suprapunerile de voci, cand armonic, cand in registrul extrem. Exista uneori mici momente de monotonie, mici clisee redundante, dar sunt repede uitate prin ruperile de registru si prin expresivitatea vocii (vocilor). Ambele albume lansate pana acum, „The Dystopia Journals” si „The Malefactor’s Bloody Register”, sunt reprezentate, alaturi de cateva noutati. Sunetul trupei – care, dintr-un motiv sau altul, mi se pare foarte britanic – e completat de un show pe masura. La „The Hangman’s Hatch” Nilsen vine chiar cu un streang pe care si-l pune de gat, aruncand capatul celalalt in public. Comunicarea cu spectatorii functioneaza excelent si astfel un recital de zile mari se termina in urale.
In pauza ce urmeaza, dupa o scurta conversatie cu membrii Les Discrets, apuc sa arunc o privire la expozitia „Where Purgatory Ends” a lui Costin Chioreanu. Sunt opere de arta plastica realizate in creion si tus, scanate apoi si puse pe un fundal de panza neagra. Si sunt cu totul altceva decat m-as fi asteptat. Costin Chioreanu nu mai este realizatorul de coperti si afise de concert pe care-l stie tot metalistul roman, ci (re)devine el insusi, exprimat printr-o arta bogata, stranie si intunecata. Mult mai uman decat Giger si mai abisal decat Mucha, artistul roman infatiseaza in aceasta expozitie o lume a viziunilor, a viselor, plina de un simbolism nedezvaluit, o arta metaforica si reflexiva. Ma feresc sa folosesc cuvantul ezoteric, pentru ca nu e vorba aici despre vreun cult necunoscut sau intunecat, dar putem spune ca, intr-o anumita masura, este o arta initiatica. Dar nu e initiere intr-un ritual, ci in universul interior al artistului.
De la arta plastica la metal, ma intorc spre scena, cu o bere in mana, pentru recitalul Draconian. Dintre toti cei prezenti in aceasta seara pe scena Dark Bombastic Evening, suedezii sunt cei mai conventionali. Desigur, acest lucru nu-i face niste intrusi, pentru ca muzica lor, melancolica si apasatoare, isi are locul intre celelalte trupe, dovada ca o buna parte a publicului cunoaste piesele si se bucura enorm de fiecare dintre ele. Albumul proaspat lansat, „A Rose for the Apocalypse”, este reprezentat in setlist alaturi de piese mai vechi, toate punctate de vocea frumoasa a Lisei Johansson, care nu cade in capcana genului operatic, lasand melodia sa curga in mod firesc. Cu Anders Jacobsson pe post de partener vocal intr-un registru mai death, Lisa si colegii ei infatiseaza o muzica ce seamana cu primele albume Anathema si mai putin cu inceputurile Theatre of Tragedy. Piesele sunt lungi, cu constructii narative sau dramatice. Una peste alta, e mai degraba o muzica pentru fanii impatimiti ai genului decat o realizare artistica de forta, insa, repet, in context isi are locul.
Dordeduh este una dintre formatiile cele mai asteptate din scena romaneasca, si aici ma refer atat la prezentele live, cat si la albumul „Dar de duh”. In general exista tendinta de a analiza totul prin comparatie cu Negura Bunget, atata timp cat doi dintre membrii de baza ai grupului timisorean canta in aceasta trupa veche-noua. Spun veche-noua pentru ca Dordeduh este o continuare a unei anumite linii prezente si pe albumele Negura Bunget. Trecand peste orice considerente preliminarii, aparitia toacei, a tambalului, a tulnicelor si a percutiei mixte intr-un concert metal are darul de a atrage atentia oricarui spectator. Prima concluzie care poate fi trasa din prestatia live este ca, din punct de vedere artistic, continutul este interesant. Hupogrammos stapaneste din ce in ce mai bine o anumita intonatie cvasi-folclorica pe care o alterneaza cu vocalizele black-metal, bogata orchestratie este echilibrata cu gust, iar instrumentistii sunt cu siguranta mult mai buni – sau mai constiinciosi – decat cei cu care se canta in Negura. Eclectismul muzicii o face uneori greu de perceput, dincolo de aspectul metal, care se pastreaza intact. Multi oameni din public par dedicati trup si suflet lucrurilor care se intampla pe scena, insa impresia cu care raman eu e ca muzica aceasta se cere intai aprofundata pe inregistrari sau… in mai multe concerte succesive. Voi urmari indeaproape Dordeduh si, pana sa inteleg tot esafodajul ideologic si artistic ma voi abtine de la comentarii mai ample.
Alcest este principalul motiv pentru care sunt la Alba Iulia si alaturi de mine par a fi si multi alti spectatori, care-i intampina pe cei care au debutat concertistic la Bucuresti ca pe niste adevarate staruri. „Alcest! Alcest!” rasuna din public, in timp ce, sub luminile scenei, Winterhalter da semnul inceperii unui recital care nu avea sa dezamageasca pe nimeni. Daca intr-adevar exista puncte comune intre trupa lui Neige si Les Discrets, in Alcest elementul metal este mult mai pronuntat. Abordarea vocala este asemanatoare in sensul ca si aici vocea e tratata in multe randuri ca un instrument de culoare, contribuind la tablou in egala masura cu melodiile chitarelor. Recunosc ca volumul cel mai bun a fost in prima parte a recitalului Les Discrets, iar cresterea lui – desi nu pana la nivelul aberant de la alte concerte – tinde sa puna in umbra tocmai aceste aranjamente vocale sensibile, care transmit parca senzatia de fragilitate si visare. Altfel, panza sonora se intinde peste scena, rupta din cand in cand de cate un strigat black-metal, totul sub acea calitate a imbinarilor armonice si timbrale care caracterizeaza trupa, de la „Le Secret” pana la „Printemps Emeraude”. Chitara alterneaza pasajele melodice cu texturi armonice dense si totul contribuie la creionarea unei atmosfere unice. Neige coboara de pe scena in aplauze prelungite si seara pare sa se fi terminat.
Primul lucru pe care se grabesc sa ni-l spuna francezii de la Year of No Light este ca acesta nu va fi un concert obisnuit, ci ceva mai special. Bine, bine, asa zice toata lumea. Incep sa ridic din sprancene cand pe scena apare un ecran si membrii trupei se pun in dreapta si in stanga lui, cu ochii la el. Ce facem, ne uitam impreuna la film? Asa se pare si este vorba despre un film in genul celor mute, cu naratiunea si o parte a dialogului aparand scrise pe ecran intre scene. Alb-negru. O poveste horror despre descoperirile unui tanar care studiaza ocultismul si da peste un vampir, doua fete, dintre care una muribunda si alte personaje in jurul carora bantuie moartea. Firul epic in sine e destul de comun, dar realizarea regizorala exceptionala reuseste sa creeze scene si sa redea unghiuri de mare intensitate dramatica. E, aici e si rolul Year of No Light, pentru ca trupa canta in timp ce ruleaza filmul – despre care aflu ulterior ca e „Vampyr” al lui Carl Theodor Dreyer -, creand o coloana sonora in timp real. E prestatia cea mai surprinzatoare a serii. Iar imbinarea e o reusita. Multe momente repetitive alterneaza cu explozii de sunet, tensiunea intalneste sonoritati psihedelice care duc adanc in spatiul oniric parcurs de personajul principal al filmului, totul evolueaza linear si in acelasi timp fragmentat. E metal, dar parca e mai mult psihedelic, drone si un pic doom, e un atelier expresionist al unei muzici evolutive. La sfarsit, lumea aplauda ca la spectacol, minute in sir. Si asa ia sfarsit partea concertistica a primei seri intunecate bombastice.
Restul e dedicat intalnirilor cu prietenii, berii, muzicii care rasuna din boxe si discutiilor despre francofonia romanilor cu cei de la Les Discrets. Dincolo de regretul ca nu pot ramane si la a doua seara – nu cunosc niciuna dintre trupe, dar la surprizele pe care le-am avut, nu ma indoiesc ca as gasi ceva pe gustul meu – sunt incantat ca am ales sa fac aceasta mini-vacanta rock in care am sarit din autocar la concert si de la festival in tren, fara somn, fara prea mult ragaz. Pentru ca Dark Bombastic Evening a fost un succes artistic total si va fi pentru mult timp una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.
(Paul „Slayer” Grigoriu)
Lasă un comentariu