Dincolo de microfon #5: Laura Brat (Partizan)

Maximum Rock a lansat o nouă categorie de interviuri cu artiștii tăi preferați! „Dincolo de microfon” e exact ceea ce crezi tu, dar nu chiar. O dată la două săptămâni (încercăm să) luăm la întrebări muzicienii, dar nu vorbim despre muzică pentru că asta îi întreabă toată lumea și deja s-au plictisit de aceleași întrebări: „cum ai descoperit pasiunea pentru muzică?”, „aveai rockeri în familie?”, „cum a fost primul tău concert?” și alte bălării pentru care probabil au un document de unde dau copy-paste la răspunsuri.

Acum, nouă ne place de ei și ca oameni, nu doar ca artiști, de aceea vrem să știm ce tâmpenii au făcut când erau copii, de ce și-au primit prima bătaie cu papucul, cum a fost primul sărut, prima țigară, prima beție serioasă și multe altele.

Nu-i așa că deja începeați să vă întrebați “Da’ fete nu luați la întrebări? Că ați avut numai bărbați aici, dintre care trei erau Mihai…” E ok, de data aceasta o avem pe Laura Brat, vocalista din Partizan și Oameni Necunoscuți. S-ar putea s-o știți și din Gray Matters, An Theos sau de la concertele acustice Implant Pentru Refuz și Breathelast. Pregătiți-vă pentru că aveți mult de citit și o grămadă de lucruri de aflat, așa că data viitoare când fluierați după ea la un concert… baftă.

  1. Salut, Laura! Având în vedere că ești prima domnișoară interogată, evident că o să întreb ce fel de jucării preferai când erai mică: păpuși, mașinuțe, lego de la chinezi?

Bună! Păi mulțumesc cu atât mai mult pentru invitație și interes, și mă bucur că am ocazia să fiu parte dintr-o premieră.. Când eram mică aveam de toate pentru că în principal m-am jucat cu jucăriile rămase de la unchiul meu și de la mama, plus primite de la câțiva din amicii lor și foști colegi de liceu. Fiind pe aici încă din perioada comunismului, când nu se găseau așa ușor jucării, principiul de „hand me down” de la o generație la altă era perfect acasă și funcționa. Cumva asta mi-a dat o oarecare diversitate. Dar recunosc că bucuriile cele mai mari le aveam vis a vis de păpuși pentru că le cosntruiam case, le amenajam, făceam mobilă cu mama din cutii și cartoane, și vis a vis de mașini (mai mult camioane, busuri, tractoare) fiind din acelea metalice cu cheiță, mai apoi și pe un sistem rudimentar cu baterii, le desfăceam să văd cum funcționau și de la un punct încolo încercam, strâmbând tablă, să le fac alt design, desenam peste ele. În mare le stricam, dar procesul, din perspectiva mea, era unul creativ nu

  1. Cum te simțeai când jucai chestii de genul „Flori, fete și băieți” sau „Adevăr și provocare” și inevitabil venea partea cu „pupă-l pe X” sau „îți place de Y?”.

Nu știu cum, dar am reușit, în mare, să evit genul ăsta de jocuri. Nu mă simțeam confortabil în nici unul din rolurile jocului, nu-mi plăcea să pun oamenii în ipostaze nasoale așa că nu participam. În generală oricum aveam puțin cam multe activități extracuriculare, nu prea aveam oricum timp să ies cu copiii la astfel de jocuri și când am început să am și niște timp l-am ocupat foarte rapid cu sporturi, in cea mai mare măsură basket. Pe teren aveai altceva de făcut, nu aveai nevoie de genul ăsta de activități că să treacă vacanță de vară.

  1. Acum s-au schimbat vremurile și lumea se cuplează după două likeuri pe facebook, dar înainte era muncă grea. Povestește-ne despre primul băiat de care ți-a plăcut și ce-ai făcut în privința asta.

Nu prea au fost așa o prioritate băieții pentru mine. Mi-au plăcut 2-3 în generală, dar nu aveam nici încrederea de sine să fac ceva (asta după ce am trecut peste faza de „eu de fapt vreau să fiu băiat”), nici timp, nici creierul suficient de acolo ca să-mi caut resurse. Băieților cărora le plăcea de mine le trecea rapid după ce fie ajungeam să ne luăm la bătaie, fie jucau împotriva mea la ceva sport și după ce nu le ieșeau trucurile clasice, de genul să mă prindă în brațe în timp ce jucăm sau să mă învețe ei ce și cum, treceau mai departe.

În liceu tot așa aveam alte priorități, renunțasem la pian clasic după 9 ani de studiu și mă apucasem de cântat prin trupe și de volei, participam la tot felul de concursuri pentru tineri, individual și din partea liceului, multe, descopeream lumea și nu prin prisma vreunui băiat. Să zicem că nu știu cum mergea nici atunci nici acum cu agățatul și ăsta e cel mai sincer răspuns. (P.S. trecând pe lângă fosta școală de muzică azi, mi-am amintit că era un băiat la pian de care îmi plăcea la începutul generalei și am sărit după o serbare de gâtul lui și l-am pupat declarându-mi afecțiunea de față cu părinții lui, nu am prea mai avut treaba după acest gest, așa că, da, agățatul, not my cup of tea)

  1. Știi cum părinții au vorba aia, „trebuie să te porți așa și așa pentru că ești fată și te faci de râs”? Erai mai băiețoasă când erai mică sau erai o domniță stilată de la mama natură și nu era nevoie să-ți spună așa ceva?

Mi-am auzit lucruri de genul toată viața și o să continui probabil să aud asta până se încheie (inclusiv din partea unora din oamenii cu care am cântat). Am fost și o să fiu întotdeauna băiețoasă, and loving it, și sincer, m-a ajutat treaba asta mai mult decât să fie o piedică. Lăsând de o parte că eu simt că pentru că nu mă feream să-mi „murdăresc rochița”, viața mea a fost pe alocuri mai interesantă decât a fetelor pe care le cunoșteam, e un filtru extra care te ajută să te ferești de anumiți oameni. Am fost trimisă și înscrisă în competiții de miss 3 din cei 4 ani de liceu, am făcut câțiva ani parte din rasterul câtorva firme de management de modele, pentru care am și  participat la câteva evenimente, trimisă încă din generală la așa zise „cursuri de modeling”, toate cu scopul de a mă educa puțin mai mult în spiritul feminității și pentru a îmi crește încrederea în sine.

Sincer este un moment și loc pentru orice atitudine și stare și îmi convine că pot acum să fiu o „domniță stilată” dacă vreau (Mulțumesc pentru asta!) sau băiețașul de la basket cu părul mai lung. Starea mea naturală e în pantaloni cu tricou ciopârțit cu o trupă, în bocanci de munte sau skate shoes (pentru că încălțările de basket erau scumpe) și sincer mă simt mult mai pregătită să iau lumea în piept așa decât pe tocuri sau în rochii. Plus că nu poți să te urci în copaci în rochii, să sari garduri, să te joci cu căței și așa mai departe, iar eu încă fac genul ăsta de lucruri foarte des.Image may contain: 1 person, standing

  1. Să ne amintim de ceva foarte dubios: oracolele. Toate făceam așa ceva, luam caiete și le coloram cu fel și fel de carioci, scormoneam vreo 10-15 întrebări, apoi ne rugam de toată lumea să scrie în ele ca să vedem cui de cui îi place sau doar să ne simțim bine că avem mulți oameni adunați acolo, fete și băieți. Care e cea mai amuzantă experiență a ta cu un oracol?

La mine se cam blocau. Erau tot timpul unele întrebări la care nu sau nu voiam să răspund și de acolo îmi era rușine să dau caietul necompletat și cred că mai am și acum câteva. Mă gândesc ca la următoarea reuniune de generală să apar cu ele în brațe, să îmi iau după 20 de ani înjurăturile aferente. Am încercat și eu la un moment dat să îmi fac ceva de genul, dar mă plictisisem de întrebările standard din ele și am inventat eu niște nebunii care cereau puțin exercițiu de creativitate. Colegii mei s-au considerat luați peste picior așa că mi-l returnau necompletat sau cu câteva replici dubioase scrise că să încerce să-mi demonstreze că nu așa se face treaba asta și să-mi arate că nu erau mulțumiți de situație.

  1. Jurnale, hai să vorbim despre jurnale. Ce scriai în el, unde-l țineai, l-a găsit cineva vreodată?

Nu am avut niciodată jurnal propriu-zis. Aveam ultimele pagini din toate caietele umplute cu o formă sau alta de rant sau de discuții interne, am în continuare caietele de la muncă la fel, sau foi mâzgâlite de prin casă, pe ce pun mâna de fapt. Dar nu ceva organizat, nu ceva cu o formulare concretă care să mă ajute să îmi formez un ritual de comunicare și de introspecție (asta vreau eu să cred că era pentru multă lume jurnalul). Treaba cu scrisul pentru mine e o formă de a scoate niște mizerii, le scot când nu le mai pot ține, deci le scot unde și pe ce pot. Plus, din nou, am avut și am foarte multe activități, majoritatea în arii creative și restul sportive. Aveam destul de multe forme de exprimare încât să nu simt nevoia unui jurnal.

Singurul motiv pentru care l-am luat în considerare, dar cumva adult fiind deja, este pentru că mi-am dat seama că memoria umană e limitată, motiv pentru care unele informații se scriu peste altele, când ai input mare și constant. Contemplam la ideea de jurnal pentru a îmi ține puțin mai conturate anumite amintiri și trăiri. Momentan asta se rezolvă cu elemente declanșatoare: o piatră, o floare presată, o fotografie de la locul sau momentul acela, fix cât să facă declic capul și să deschidă sertarul. Dar asta înseamnă că-mi asum că emoțiile trăite rămân că atare, doar în acel moment și în rest există doar amintirea emoției. Dacă scriam într-un jurnal, poate cu exercițiu aș fi ajuns să exprim emoțiile astea puțin mai pertinet și vivid, dar na, nu e timpul pierdut.

  1. Nu știu cât de indicată e întrebarea asta pentru fete, dar e o întrebare universală pentru oricine acceptă interviul nostru și până la urmă vrem egalitate: cum a fost prima beție? Unde, cu cine, ce-ți mai amintești?

Nu am prea avut beții… sau nu mi le amintesc. Nu, nu am prea avut sincer. Adevărul e că am câteva condiții de sănătate care până la un punct au însemnat că nu prea mă lua alcoolul, nici nu băgam așa mult, nu căutam să mă fac neom, nu am căutat niciodată asta, și de la un punct încolo chiar dacă mă ia, nu am cum să beau suficient cât să încep să mă pierd\uit eu pe mine. I have no blackouts la activ, și în mare, când beau, apuc să fiu puțin mai energică și mai hlizită și cam atât. Îmi pare rău, sunt copil prea cuminte la categoria asta și I have nothing interesting to share vis a vis de alcool.

  1. Care a fost cea mai mare boacănă pe care ai făcut-o și cum au reacționat ai tăi? Ai spart ceva, ți-ai rupt un picior, orice fel de situație care a stârnit o reacție pe care ai considerat-o specială.

Din astea au fost mai multe, cele mai marfă reacții alor mei de obicei erau vis a vis de bătăile mele cu băieții, mai exact reacția față de profi, care, că nici ei nu înțelegeau cum o fată așa micuță, semi tocilară, semi artistă (cumva pentru că făceam arte plastice și pian teoretic trebuia să fiu prea educată pentru violență fizică, not!) sare la bătaie și mai și provoacă pagube. Cel mai marfă a fost în clasa a 8-a: s-a convocat ședința cu părinții la care eu și cel mai agresiv și dubios copil din clasă am apărut cu bandaje pline de sânge la cap, față, etc. Și după rantul dirigintelui în care ne explica că intrăm în altă bucată a vieții, că genul ăsta de comportament nu e acceptabil, ne-a pus pe noi doi să vorbim.

Nici unul nu a zis nimic. Așa că s-a întros spre părinți și mama a zis „Cu plăcere!” Fusese adresat celorlalți părinți, care avuseseră copii ajunși în situații mult mai rele din cauza băiatului respectiv. Logic, discuția a cascadat masiv de acolo, între diriginte și părinți, dar trebuie să recunosc că pentru situația în care se afla, mai ales că riscam – iar – să-mi scadă nota la purtare (era să se întâmple de atâtea ori, mai ales din cauza bătăilor, but never did in the end) și să-mi pierd bursa din cauza asta, reacția mamei a fost briliantă. În rest, am venit de prea multe ori cu bucăți de corp rupte sau bandajate acasă. Încă se mai întâmplă asta, deci nu-i mai atinge situația respectivă, mai ales că de la 14 ani deja nu o mai anunțam, apăream direct bandajată, mă descurcam și singură până la urgențe. Deja mai mult râd de mine și se minunează de cum reușesc, mai ales când ajung acasă cu câte ceva nou rupt.

Reacții faine au mai avut și vor avea la animale. Am adus acasă șerpi, arici, ciori, șopârle, șoareci, de toți și de toate și să vezi o femeie, adult, la 50 de ani, cum chiuie ca un copil mic când vede ceva puiuț de pufoșenie, când alți părinți încep să țipe, e destul de fain.

A și mai aveam probleme majore pe intratul în curțile vecinilor și furat flori pentru mama și bunica, și acolo s-a lăsat cu alergături prin tot cartierul, amenințări cu poliția ( jur că unele vecine erau mult prea plictisite din moment ce ajungeau să alerge prin jumătate de cartier, după un copil, pentru un trandafir rupt, iar cele cu obsesia cu „chem poliția” cred că deja aveau reputație la secții și nu le mai băga nimeni în seamă) și reacția mamei la acei oameni era că „îi pare rău că nu au și ei copii suficient de atenți cu ei încât să facă prostii de genul doar că să producă un zâmbet, cu o floare”. Drop the mic moment right here for my mom! I have special parents, avem și noi destule bube și neînțelegeri, dar am avut și parte de reacții neașteptat de frumoase din partea lor.

Află lucruri și despre alți muzicieni preferați de-ai tăi:

 

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*