
Una dintre formațiile copilăriei celor cu vârsta până în 25 de ani a revenit în București pe data de 15 septembrie 2019. Arenele Romane s-au umplut de oameni destul de devreme, ceea ce m-a mirat, în comparație cu alte concerte, unde oamenii se adună abia pentru headliner… Cine știe, o fi fost din cauza formațiilor din deschidere, o fi fost din cauză că au fost rezervate locuri și pe scaune, nu doar pe teren, de totul a părut mai plin.
Bocanci grei, machiaj întunecat, inele, lanțuri și brățări, rochii gotice, dar și tricourile cu coperta albumului „Fallen” au umplut atât terenul din fața scenei, cât și scaunele de pe margini, aceste elemente pierzându-se odată ce soarele s-a ascuns de tot după coloane și spotlighturile scenei s-au aprins.
Încălzirea a fost făcută de Chaos Magic, o formație pornită ca un – alt – proiect al lui Timo Tolkki (ex. Stratovarius, Timo Tolkki’s Avalon) alături de Caterina Nix prin 2015, deși n-am auzit vreodată de ei. Făcând parte din genul de symphonic metal și venind din Chile cu un lead vocal feminin, Chaos Magic a fost o alegere bună pentru a dezmorți publicul după un week-end probabil mahmur.
Veridia au ajuns la noi tocmai din America, mai exact Nashville, Tennessee. Formația cântă un rock alternativ, creștin cum spun unii. În ciuda acestei etichete de care mulți oameni se feresc, „rock creștin”, Veridia a dat dovadă de o energie debordantă care a agitat și mai tare publicul și ne-a făcut mult mai nerăbdători pentru Evanescence decât eram deja în ziua respectivă. Formația 2 din 3 cu vocal feminin puternic, Veridia nu ne-a lăsat moment de odihnă. Pentru mine cel puțin, a fost o descoperire nouă pe care, ca de obicei, am refuzat s-o ascult înainte de concert doar pentru că era pe afiș, ci am așteptat să fiu surprinsă. Nu-i normal, dar așa îmi place mie.
Liceul mi-a trecut prin fața ochilor când Evanescence a urcat pe scenă. Deși nu e prima oară când ajunge în România, e prima dată când am văzut live una dintre primele mele formații descoperite odată ce ai mei mi-au băgat internet acasă. N-am avut părinți, rude, vecini sau prieteni rockeri, deci tot ce suna mai zgomotos decât Akcent și O-Zone era ceva extrem de wow pentru mine.
Alături de alți oameni care au avut febra de „emo” în trecut sau credeau că o au, am cântat „Going Under”, „Lithium” sau „Call Me When You’re Sober” așa cum făceam când rămâneam singură acasă și nu mă auzea nimeni cum scârțâi din gât: tare și răspicat. Hiturile ca „My Immortal” și, cel mai cunoscut, „Bring Me To Life”, au fost lăsate pentru final, seara încheindu-se frumos.
Deși energia lui Amy Lee pare să țină trupa „în floare” cum s-ar zice, să nu uităm că-n spatele acelei femei în rochie care sare pe scenă sunt oameni care transpiră la fel de mult și dau 100% la instrumentele pe care le țin în mână. Jen Majura, Troy McLawhorn, Will Hunt și Tim McCord au oferit de asemenea un show incredibil alături de vocalista lor.
Considerată una dintre cele mai bune voci ale rockului, Amy Lee are, ca orice alt muzician, și hateri, la finalul concertului auzindu-se inevitabil clasicele comentarii de „i-a trecut vremea”, „am auzit voci mai bune”, „ar trebui să se retragă” sau „trupa asta s-a pierdut de mult” tocmai de la oamenii care au dat o anumită sumă de bani – deloc mică- pe bilete pentru a vedea live tocmai acea trupă „pierdută de mult”.
Lasă un comentariu