Duminică dimineaţă, cei pe care paşii îi duc prin Dessel la prima oră dau peste o paşnică aşezare adormită. Casele de piatră sau lemn cu flori în fereastră, grădinile frumos aranjate din care rar se iţeşte şi câte un pitic mărginesc străzi pe care, la ora asta, nu umblă nimeni. Doar autobuzul Iron Maiden tulbură liniştea idilică, undeva în jur de 6 dimineaţa. Spre Mol parcă circulaţia maşinilor se înteţeşte un pic şi dacă dă Dumnezeu să te ia vreun localnic până la gară, va şti, indiferent de vârstă, că vii de la Graspop. În aşteptarea trenurilor, vreo 10-12 rockeri, dintre care unii au dormit în sala de aşteptare. Pe măsură ce trenul te duce spre noi şi noi staţii, pletele, gecile, tricourile şi cerceii se împuţinează, iar la Anvers (Antwerp) deşi străzile arată ca după o mică răzmeriţă, mai ales unde sunt şi baruri prin preajmă, lumea e clar străină de heavy-metal şi Graspop. La întoarcerea în Dessel însă, de la geamurile sus-amintite îţi fac prietenoşi cu mâna localnici tineri şi mai ales bătrâni. Mica aşezare s-a obişnuit cu marele festival.
După-amiaza belgiană e, în sfârşit însorită. Astrul diurn încălzeşte leneş pământul plin de noroi când pe Mainstage 2 urcă Saxon. Încă de la „Battering Ram”, piesa de deschidere, sentimentul de prospeţime e incredibil. Deşi cântă de mai bine de 40 de ani, Biff Byford, Paul Quinn şi colegii lor (un pic) mai tineri par să fie mereu proaspeţi pentru heavy-metal. Uimitor este mai ales glasul de tenor cu accente de contratenor al solistului vocal, de o acurateţe uimitoare şi foarte puternic în spatele fragilităţii sugerate de registrul acut. „Motorcycle Man”, „Battalions of Steel” sau „Dogs of War” sunt primite foarte bine, iar înainte de „Wheels of Steel” Byford hotărăşte că nu mai are ce face cu lista de piese şi… o mănâncă. Restul este – sau pare, ceea ce în cazul de faţă e acelaşi lucru – o serie de piese la alegerea publicului. Foarte convingător!
Forfota e mai mare decât oricând. Sute de oameni pleacă, alte sute vin pentru capetele de afiş ale zilei. Sunt ultimele momente când se mai pot cumpăra accesorii de la târgul metal ce urmează să-şi închidă porţile la ora 22. Dar între timp una dintre scenele principale explodează de energie din prima clipă când pe ea apar Scott Ian şi compania. „You Gotta Believe” actualizează în concert calităţile excepţionale ale ultimului album Anthrax, „For All Kings”. Sunetul e ca un zid şi un Joey Belladonna cam încercănat ne întâmpină cu una dintre cele mai melodioase voci din thrash. Cu toate finalurile de frază improvizate, solistul nu e punctul forte al trupei astăzi, alternând momente foarte bune cu pasaje sub ton. Nesiguranţa de acordaj durează uneori ceva mai mult, dar se remediază de fiecare dată pe refren. „Fight’em ‘Til You Can’t” sau „Caught in a Mosh” se rostogolesc parcă de pe scenă şi cuprind publicul într-un dans şi un cântec dezlănţuit, iar la capitolul vocal se remarcă foarte buna armonizare a lui Frank Bello. În doar opt piese, din care nu lipseşte „Antisocial” şi cu o mişcare scenică permanentă, reţeta Anthrax se dovedeşte una dintre cele mai solide, iar cuvintele de rămas-bun îndelung aplaudate ale lui Belladonna şi Scott Ian încheie unul dintre recitalurile foarte reuşite ale zilei.
În jurul orei 20.00 vine singurul moment al zilei în care alegerea este destul de grea. Însă trecem de data aceasta peste Trivium şi mergem la întâlnirea cu o trupă ceva mai scumpă la vedere dar care, la vremea ei, şi-a avut locul binemeritat în discografia multor thrasheri: Sacred Reich. Intrăm aşadar în cortul Marquee şi ştim la ce să ne aşteptăm: o oră de riff-uri sacadate, ba thrash pur, ba cu influenţe hardcore, plus momentele melodioase oferite de o trupă care arată cum nu se poate mai americăneşte. De altfel „The American Way” este şi piesa cu care începe recitalul, unul solid, oarecum monocolor, fără surprize dar şi fără dezamăgiri. Uneori te întrebi cum mai poate să bată Greg Hall la gabaritul actual, cert este însă că o face bine şi schimbă de la pasaje bazice, cu ritm heavy-metal, la tocătura tipică thrash sau hardcore fără niciun efort audibil. Şi dă-i cu „Death Squad”, dă-i cu „Love… Hate”, teme furibunde prezentate cu acelaşi aer deschis şi jovial de Phil Rind în faţa unui public care, de atâţia ani (20 de la ultimul album de studio) încă ştie să-i aprecieze pe aceşti veterani. Ca de obicei avem parte de „War Pigs” într-o variantă destul de fidelă originalului, deşi poate un pic mai ritmată pe partea mediană, la „Ignorance” toţi instrumentiştii se opresc deodată ca la comandă, dând – după spusele lui Rind – prima gherlă simultană de treizeci de ani încoace şi finalul este marcat de „Independent” şi „Surf Nicaragua”.
Regula la Graspop, aşa cum ne comunică de la început organizatorii, este că publicaţiile online din străinătate nu primesc acreditări foto în faţa scenei, ci doar ceea ce se numeşte „field pass”, cu care poţi face fotografii publicului sau chiar şi trupelor, cu condiţia să nu vii în primele rânduri. În acest scop echipa redacţională Maximum Rock are cu ea şi un scăunel foto, a cărui prezenţă pare să-i intrige pe mulţi spectatori: unii ni-l cer ca să vadă şi ei mai bine măcar o piesă-două, alţii se holbează prelung, un neamţ între două vârste şi două beri (probabil a 13-a şi a 14-a) aplaudă permanent şi face semne aprobatoare. Însă în momentul când în faţa Mainstage 1 se înregistrează cea mai mare afluenţă de public, noroiul este atât de consistent, încât tălpile bocancilor parcă nu mai vor să se mişte, iar bietul scăunel cu greu poate fi urnit dintr-un loc într-altul. Dar trebuie folosit, pentru că acum chiar ai ce fotografia: pe fundalul unui decor imens care îmbine povestirile horror cu elemente din civilizaţia mayaşă, după o aşteptare parcă nesfârşită, „If Eternity Should Fail” ne anunţă că Iron Maiden a sosit. Automat, toate privirile se îndreaptă către Bruce Dickinson. Ceva mai slab, solistul vocal pare însă complet recuperat. Vocea funcţionează fără sincope, chiar şi când, din cauza sunetului, înaltele se suprapun cu frecvenţele de la chitare. În plus, Bruce e mai vorbăreţ decât oricând. Cu umorul englezesc deja binecunoscut ne anunţă că nu se mai poate vorbi de piese şi oameni „old”, pentru că unii (ca el) s-ar putea simţi discriminaţi, aşa că va folosi cuvântul „legacy” pentru cântece ca „Children of the Damned”. Fidel ideii de a prezenta cât mai mult din noile creaţii, grupul britanic continuă cu „Tears of a Clown” şi lunga „The Red and the Black”, înainte de a se arunca pe un repertoriu exclusiv de „oldies” (adică pre-2000), care nu va mai fi întrerupt decât de „Death or Glory” şi „The Book of Souls”. Imaginile de fundal se schimbă permanent, de câteva ori apare şi Eddie, care la un moment dat îl urmăreşte furios pe Janick Gers care insistă să-i treacă batjocoritor printre picioare, după care se luptă cu solistul vocal ce-l va birui până la urmă. Steve Harris pare să se bucure căruia i s-a reparat jucăria preferată, cei trei chitarişti îşi împart solo-urile, iar cel mai „old… sorry, legacy” membru al trupei, Nicko McBrain, se simte ca la prima tinereţe… sau cel puţin aşa pare după cum bate. „Hallowed Be Thy Name” creează dramatismul ultimelor clipe ale unui condamnat, cu Dickinson cu ştreangul de gât şi un efort parcă mai mare pentru a atinge notele înalte, în timp ce bisul ni-i înfăţişează pe vechiul duşman al omenirii şi numărul său omenesc. Un cuvânt de solidaritate heavy-metal şi un omagiu adus celor ucişi de teroarea islamică ne amintesc tuturor că suntem „Blood Brothers”, iar pentru încheiere este ales „Wasted Years”, cântec pe care Bruce Dickinson îl şicanează permanent pe Adrian Smith în timp ce acesta se străduieşte să-şi cânte partea de backing vocals. Arsenal scenic, umor, dramatism, forţă expresivă, dialoguri lungi cu publicul şi un pic de autoironie britanică sunt ingredientele, dar rezultatul este mult mai mult decât simpla lor sumă: e un concert Iron Maiden de aproape două ore la sfârşitul căruia te întrebi cum de s-a terminat atât de repede.
Ei, dragii moşului, orice poveste din lumea asta are şi un sfârşit. Fie că e festival, fie că e… Twisted Sister. „Forty and Fuck It” este numele turneului prin care o trupă cunoscută pentru imnurile sale şi spectacolele excentrice îşi ia rămas-bun de la public. Şi undeva pe la începutul recitalului solistul vocal Dee Snider ţine să ne asigure că „nu e ca turneul de adio al lui Scorpions sau Judas Priest, nici ‘No More Tours’ în stilul Ozzy Osbourne”. Bine-bine, veţi spune poate, era şi vremea, bunicuţii nu mai pot, să-şi vadă de pensie! Se pare că asta vor face, dar între timp mai pot, v-o va spune oricine i-a văzut. Şi încă cum! Intro-ul înregistrat, „It’s A Long Way to the Top” al lui AC/DC nici nu s-a terminat bine că pe scenă încep deja să se audă primele gâjâieli de chitară şi „What You Don’t Know (Sure Can Hurt You)” bubuie din boxe, strivitor nu prin volum, ci prin intensitatea susţinută de tobele lui Mike Portnoy. Iar când apare Dee Snider pe scenă, pe cuvânt că parcă uiţi şi de Dickinson. Fără machiaj dar cu aceeaşi nebunie rock’n’roll, Snider este într-o formă fizică de atlet şi până să-i desluşeşti corpul bine lucrat te întrebi dacă nu cumva o să facă atac de cord la cum se agită. Muzica aceasta, un hard rock al libertăţii şi al unei adolescenţe prelungite la nesfârşit loveşte cu melodiile agăţătoare, riff-urile balansate şi interludiile în care învăţăm din nou ce înseamnă lipsa de compromis. „Nu avem scenografie, nu avem avion, nu-l avem nici măcar pe Eddie”, spune solistul, dar au focul care încă arde de pasiunea unei muzici căreia i-au dedicat patruzeci de ani. Flăcările sar din scenă la „Burn In Hell”, armoniile vocale simple dar de impact sunt la locul lor – cu Portnoy participând entuziast – iar Snider îi roagă la un moment dat pe spectatori să-i insulte pe tehnicienii trupei care şi-au permis să facă probe de sunet în timp ce pe scena de alături încă mai cânta Iron Maiden. E mult umor, e şi multă rebeliune un pic puerilă, dar atât de convingătoare în concert, e manifest („You Can’t Stop Rock’n’Roll”), e chiar şi meditaţie amară dedicată memoriei celor dispăruţi din lumea rock-ului, pe balada „The Price”. Şi totuşi – longevitatea trupei şi viaţa extrem de echilibrată a lui Dee Snider o confirmă – în ciuda aparenţelor, Twisted Sister nu e (doar) un strigăt imatur, ci vocea unei pasiuni care, desigur, are nevoie de creştere şi poate chiar transfigurare, însă ai cărei germeni sunt în adolescenţa unor tineri nemulţumiţi de lumea călduţă, plictisitoare şi ucigător-conformistă căreia îi aruncă în faţă: „I Wanna Rock”! Cum vă puteţi închipui, la „We’re Not Gonna Take It” bucuria atinge apogeul: oamenii dansează şi sar prin noroi, se strâng în braţe, dar în primul rând cântă… şi cântă. Piesa se sfârşeşte, dar trupa e obligată să reia de mai multe ori refrenul, pentru că publicul nu se opreşte şi pare că ar putea cânta până a doua zi. Fanii îşi primesc de altfel omagiul la bis, cu piesa dedicată dintotdeauna lor, „S. M. F.”, însă Dee Snider, Jay Jay French, Eddie „Fingers” Ojeda şi Mark „The Animal” Mendoza, susţinuţi de Mike Portnoy, ne arată ce înseamnă să te retragi în glorie. Zeci de minute după focul final de artificii şi încheierea oficială a Graspop Metal Meeting 2016, prin tot campingul imnul „We’re Not Gonna Take It” răsună în noapte.
A doua zi de dimineaţă, norii ameninţători par să încheie ciclul meteorologic sub semnul căruia a stat ediţia de anul acesta a festivalului. Corturi abandonate alături de multe accesorii de camping, kilograme de băutură lăsate în urmă şi, peste toate, omniprezent, noroiul. Din Dessel până în Mol, lumea tot mai cântă, mai strigă „Slayeeeerrrr!” sau mai povesteşte de la festival. În ciuda vremii, experienţa rămâne memorabilă, ameninţările teroriste nu au atins – slavă Domnului milostiv! – petrecerea metal şi pornim cu toţii spre casele noastre. În ciuda ploii, vara a început şi încă se mai cântă rock’n’roll.
Foto: Diana Grigoriu
Lasă un comentariu