Prieteni, azi facem o excursie la radacinile metal si in universul trupelor care au scris istorie. In acelasi timp, mergem si la inceputurile concertelor de gen din Romania. O hala imensa si vag luminata ne intampina. Pe jos, pe pereti, mai nimic – beton. Curat industrial, dar, daca nu stiti, asa a inceput povestea. Vechi sali de cinema dezafectate, cate o hala cu aspect de hangar (nu neaparat 18), lumini improvizate – cam acesta era decorul primelor concerte Tectonic, Transilvania sau Pansament de la inceputul anilor â’90. Si ce ne doream sa ascultam acolo ne-a venit pe tava astazi. Sa nu anticipam, insa.
Problema cu Safe House e ca inauntru e mai frig decat afara, unde acest inceput de primavara ne permite sa renuntam deja la geci. Incet-incet se strange o mana de oameni, dar – va spuneam eu ceva despre similitudinile cu anii post-revolutionari – la ora anuntata pe afis trupa de deschidere inca face probe de sunet. Asa ca unii mai beau o bere, altii mai ies la aer, cativa se uita la standul cu materiale promotionale. Din boxe se aude Clawfinger.
Dupa o intarziere considerabila, membrii Red Magnetic urca (din nou) pe scena, de data aceasta pentru concert. Sunetul e rezonabil, cu exceptia chitarei care se aude cam incet in ansamblu. Trupa e proaspata, compozitiile dinamice, iar vocea Georgianei Gherghisan se pliaza bine pe trasaturile de rock alternativ care definesc identitatea Red Magnetic.
Toba alterneaza pasajele pline de energie cu punctarea momentelor mai meditative, coeziunea este exacta iar basul joaca rolul de instrument in egala masura ritmic si armonic. La capitolul personalitate (a compozitiilor) ar mai fi un pic de lucrat, insa potential exista: unele pasaje sunt bine melodizate si usor de retinut, violoncelul care apare de la un moment dat da un plus de substanta pieselor, iar momentul teatral-coregrafic ce insoteste ultima piesa, „Insanity” (sper ca am retinut corect titlul) le trezeste interesul si celor mai sceptici. Pauza. Urmeaza Hail!.
La sugestia unui reporter, James Lomenzo a fost de acord cu afirmatia ca Hail! e un fel de scoala de metal. Patru oameni trecuti prin trupe grele ale genului (Judas Priest, Slayer, Megadeth, Ozzy Osbourne, Over Kill etc.) s-au reunit pentru a face o trecere in revista a unor piese ce definesc in mare masura fenomenul. Cele mai importante si cunoscute grupuri ale anilor â’70-â’80 sunt reprezentate. Sa-i dam drumul!
Paul Bostaph (Blackgates, ex-Forbidden, Slayer, Testament, Exodus) urca primul pe scena si se aseaza in spatele tobelor, in uralele multimii. Il urmeaza David Linsk (Overkill) si James Lomenzo (ex-Ozzy Osbourne, Megadeth), iar uralele ating apogeul in momentul in care in fata noastra vine o cunostinta mai veche, Tim „Ripper” Owens (Yngwie Malmsteen, Charred Walls of the Damned, ex-Judas Priest, Iced Earth etc.) si basul lovit crud vesteste piesa introductiva: „Ace of Spades”, fratie!!! Plete in vant, batrani nostalgici, tineri care buchisesc abecedarul metal. Urmeaza aproape fara pauza „Mob Rules” – Dio a fost mereu prezent in mai toate proiectele lui Ripper.
Atmosfera e relaxata, Ripper glumeste pe seama localului „frumos si curat”, in timp ce se preface ca striveste cativa gandaci de pe scena. Lomenzo si Linsk sunt amandoi un zambet, in timp ce Paul Bostaph loveste tobele cu maiestria care l-a evidentiat in atatea trupe de varf. „Va place Metallica?” Mai intrebi, Rippere? Uralele cresc in intensitate cand aflam ca o sa avem parte de piese vechi. Furibund, plin de energia originara din care s-a nascut thrash-ul, tavalugul sonor vine sa calce in picioare o sala entuziasta: „Whiplash”. Si cum istoria metal nu se poate scrie fara Slayer, „South of Heaven” completeaza tabloul. Paul, a cata oara canti piesa asta live?
Efortul celor de pe scena de a reda nu doar compozitiile seci, ci si trairea trupelor originale este audibil mai ales in cazul lui Ripper – cu o capacitate cameleonica uimitoare si extrem de solicitanta pentru voce – si al lui James Lomenzo. Acesta din urma canta cand murdar ca Lemmy, cand cu degetele maiastre ca Geezer Butler, cand cu pana si un pic chitaristic ca regretatul Cliff Burton.
Ripper realizeaza un memento al contributiei lui la peisajul metal al zilelor noastre cu „Burn in Hell”, in timp ce, poate surprinzator, piesa pe care o alege din perioada Halford este una mai putin cantata live, „Desert Plains”. E frumos si educativ. Toata lumea stie „Breaking the Law”, dar Judas Priest inseamna mai mult decat atat. Si publicul canta si canta…
Vine randul unei trupe aparute mai tarziu, dar care s-a cocotat rapid pe varfurile de creativitate, membrii ei devenind clasici in viata, alaturi de cei cu care au copilarit. Pentru nostalgicii dupa Dimebag si admiratorii lui Anselmo – „Walk”, you punk! Pana la sfarsitul concertului vom afla ca toti membrii isi sarbatoresc ziua de nastere, asa ca le trebuie cate o dedicatie. David Linsk e primul beneficiar cu „Rotten to the Core”. In atmosfera relaxata Ripper cere o bere si testeaza abilitatile vocale ale cate unui spectator. Ca sa nu existe tensiune, ne relaxam cu „o piesa despre moarte”, „Creeping Death”. Ziua lui Lomenzo e sarbatorita pe ritmuri de „Symphony of Destruction”, dupa care ne delectam cu cea mai populara piesa Slayer din perioada Bostaph… da, ati ghicit, „Bloodline”.
Nu exista heavy-metal fara Iron Maiden. Stiti de unde au inceput britanicii? Aflati acum, cand Ripper se joaca de-a Paul DiAnno si ne duce inapoi cu multi ani. „Wrathchild”. E uimitor cum acest solist trece de la intonatia necizelata si agresiva a „vechiului” Hetfield pana la impostatia intunecata a lui Ronnie James Dio, de la tipetele lui Araya la rock-ul salbatic al lui DiAnno. Singurul pe care nu-l imita este un solist cu timbru special si… cam atat. Asa ca „Sabbath, Bloody Sabbath” e o reintepretare in cheie proprie, foarte reusita.
Dupa tema de bas de la „Ace of Spades”, o alta pe care o recunoastem de la primele note face introducerea catre abordarea foarte politica a unor versuri ce vesteau noi preocupari in lumea metal: „Peace Sells… But Whoâ’s Buying?”
Nu vorbim despre un mare concert, nici despre vreo revelatie artistica. Insa putem spune ca a fost o seara aproape perfecta. Ne-am intors la radacini si, dupa cum spunea Paul Bostaph intr-un interviu, am atins esenta unui concert rock: ne-am bucurat de muzica preferata intr-o atmosfera de prietenie. Plus un strop de entuziasm. La bis ni l-am amintit iar pe Dio, cu „Stand Up and Shout” si nelipsitul „Heaven and Hell”, care ar putea fi intonat la inceputul fiecarui concert metal, ca imnurile de la meciurile echipei nationale. Plecam bucurosi ca am gasit un club ciudat in care am ascultat muzica noastra preferata. Aici a inceput totul. Si aici se sfarseste. Metal rules!
(Paul „Slayer” Grigoriu)
O galerie foto se poate accesa AICI.
Lasă un comentariu