Ultima zi a festivalului incepe cu un soare placut peste corturi si scene, cu o atmosfera duminicala compusa din imaginile celor care raman aici si numarul mai mic al celor veniti pentru o singura zi si nu neaparat pentru cele mai cunoscute trupe. In drumul spre biserica din Nantes intalnesc un francez care a batut drumul singur doar ca sa vada Refused si se intoarce multumit acasa. In rest, lucrurile sunt neschimbate: cozi la toaletele ecologice, strigate vesele, oameni beti si oameni treji, asteptand ultimele ore de muzica ale editiei de anul acesta.
Dimineata „devreme”, dupa alta noapte dormita pe sest intre urlete si admonestari, ne taiem venele pe Year of No Light. Muzica francezilor, strict instrumentala de multa vreme incoace, este interesanta, dar greu digerabila. Compozitiile lungi („HiĂ©rophante”, „Abbesse”) pot deveni monotone, mai ales daca nu esti cu chef de un doom metal cu doua viteze – lent si pe loc.
Daca ai insa rabdare, structurile prezinta elemente care merita atentia, din rockul psihedelic si din metalul atmosferic si depresiv; in ciuda tempoului scazut structurile sunt complexe, cei trei chitaristi gasindu-si usor locul aici, ca si claparul-tobar care schimba locurile intre cele doua instrumente, desi exista un baterist permanent. Atitudinea shoegaze este completata de un joc naucitor de lumini si umbre, astfel incat jumatatea de ceas ocupata de Year of No Light poate fi vazuta ca o scurta calatorie in lumea muzicala de la capatul constiintei.
La aceeasi scena urmeaza o trupa care si-a facut debutul concertistic la Bucuresti si de atunci a devenit un nume important in noul val francez, greu de definit din punct de vedere stilistic. Solistul vocal/chitarist Neige si al sau Alcest imbina o muzica creata in jurul unei panze sonore construita mai mult pe variatii timbrale decat pe melodii enuntate de cate un instrument, cu elemente metal ce merg de la doom la black.
Acestea din urma sunt doar accesorii ale viziunii onirice, iar sunetul bun contribuie la transpunerea in concert a compozitiilor de pe album. Alcest canta doar patru piese – lungi – si este una dintre trupele cele mai bine primite ale zilei. Desi publicul se imparte intre fani vechi si novici nedumeriti, onestitatea demersului artistic si originalitatea muzicii conving, desi nu sunt dublate de niciun element de spectacol scenic. Cei de la Alcest merg si ei pe linia shoegaze in care i-a incadrat presa. Vin, canta, imobili si impasibili, multumesc scurt si pleaca. Insa impresia sonora rafinata indeamna la visare prelungita.
Dupa o scurta vreme, schimbam radical registrul. Pe Mainstage 02 pare sa fi coborat o caruta dintre cele care-i transportau de la un capat la altul al preeriei pe locuitorii vestului salbatic. Cu un acoperamant de pene – de sef de trib – pe cap si un microfon in care un crucifix impodobit cu matanii troneaza deasupra catorva capete de mort, Zakk Wylde incepe recitalul uneia dintre cele mai energice trupe: Black Label Society.
Steagurile sudiste flutura din nou in primele randuri, dar muzica este mult mai heavy decat la Lynyrd Skynyrd sau Molly Hatchet. Vocea lui Zakk – undeva intre Ozzy Osbourne si Hank III – isi striga povestile melodioase pe fundalul unei chitare pe care o stim maiastra. Impactul vizual si sonor este deplin, publicul topaie frenetic, desi e inca foarte cald afara. Inca de la „Crazy Horse” se remarca suportul ritmic beton, cu un bas care nu se sfieste sa evolueze in scurte pasaje solistice sau sa mearga in paralel cu chitara, pe armonii agatatoare, desi traditionale. Metalul sudic e impregnat de blues si muzica aceasta are un caracter improvizatoric care o face perfect adecvata pentru scena. Estetica trupei imbina elemente traditionale ale folclorului american cu un metal lipsit de compromis, dar fara limite stilistice. E un gen ce poate fi gustat de amatorii de heavy, ca si de cei de country, dar trebuie sa-ti placa improvizatiile nesfarsite si repetitia cu traire blues pentru a vibra la BLS. „Fire It Up” e urmat de un solo aproape interminabil al maestrului Zakk si de aici se trece direct in „Godspeed Hellbound”. Nu se schimba prea multe vorbe cu publicul, insa mesajul este ca suntem toti in aceeasi barca rock. Si dansam un pic, in ritm de Black Label Society. Riff-uri murdare, solo-uri, tobe martiale, bas jucaus si o voce monocolora dar plina de forta… this is rockâ’nâ’roll.
Cum nu am nimic mai bun de vazut in urmatorul interval (ca deh, nu puteau fi acum Vulture Industries sau Trivium, de exemplu!), zic sa arunc un ochi la Walls of Jericho, mai ales ca nu fac niciun efort si raman la Mainstage. Mai bine ma duceam sa ma culc… Imi pare rau, cu toata priza pe care o au americanii la public, incepand cu „All Hail the Dead” si „A Trigger Full of Promises”, eu nu pricep nimic din metalcore-ul care se desfasoara intr-un nonsens agresiv in fata mea.
Gagica tatuata care urla si se da de ceasul mortii, Candace Kucsulain pe nume, are o gramada de admiratori in masa agitata de dincolo de gard (pentru fizic? pentru stilul de „cantat”?), insa mie imi provoaca o singura curiozitate: de ce or tine unele femei sa se sluteasca in halul asta, mai ales ca fotografiile din spatiul virtual prezinta o figura frumusica? In fine, ma opresc aici si-mi fac mea culpa pentru ca nu agreez stilul acesta muzical, iar Walls of Jericho nu vine cu nimic iesit din comun care sa ma convinga de altceva.
Intre Hatebreed si Anaal Nathrakh n-am nicio ezitare, chiar daca imi contorsionez degetele pentru a scrie numele celor din urma – chiar frontmanul, care-si zice V.I.T.R.I.O.L. (adica Dave Hunt, „cunostinta” recenta de la Benediction) ii apreciaza pe cei care reusesc sa pronunte ciudata denumire; ca fapt divers, este formula cu care incepe incantatia personajului Merlin in filmul Excalibur si ar insemna „respiratia sarpelui”.
„Drug-Fucking Abomination” deschide un concert brutal si in acelasi timp extrem de elaborat, intr-un registru in care black metal si grindcore se amesteca genial cu progresiv – daca va puteti inchipui asa ceva. Pe albumele trupei Irrumator este multi-instrumentistul care inregistreaza si compune mai tot, insa live elementul cel mai interesant este capacitatea lui V.I.T.R.I.O.L. de a schimba registrele vocale. Marturisesc, aceasta era una dintre marile mele curiozitati – daca il tine vocea sa faca si live ce face in studio. Raspuns afirmativ. Furia nestavilita din „Bellum Omnium Contra Omnes” si „Between Shit and Piss We Are Born” (nu, nu e un titlu gore, ci o reflectie a unui mare ganditor crestin, Fericitul Augustin) sta pe structuri complexe si solide, marele plus fiind autenticitatea creatiilor. Acestea sunt completate de comunicarea pe care Hunt o stapaneste foarte bine, rezultatul fiind un public subjugat – lucru cu atat mai de apreciat, cu cat britanicii au tinut ani de zile sa nu cante live (autointerdictie ridicata in 2005). Piesa noua, „3”, ne da o idee despre viitorul disc, iar „Pandemonic Hyperblast” aminteste de albumul prin care trupa aceasta ciudata a scos capul in underground-ul metal. Anaal Nathrakh este de vazut, dar trebuie sa te configurezi pentru ceva greu de muscat, greu de mestecat, greu de inghitit, aproape nedigerabil si imposibil de… eliminat (dar la ce va gandeati?!), caci daca ai fost atent si cu mintea deschisa, vei lua apoi fiecare album la disecat.
Pe fuga, intre un concert si o ora de somn, prind un pic din conferinta de presa a lui Benjamin „Ben” Barbaud, organizatorul acestui festival aflat la a sasea editie. Intr-o sala de conferinte cu acustica afectata de muzica de afara, tanarul dar experimentatul „sef” al festivalului vorbeste relaxat despre realizari, obstacole si planuri. Cel mai important lucru in viziunea multora dintre cei prezenti este ca Hellfest sa continue sa se desfasoare la Clisson. Sunt intru totul de acord, mai ales cand ma bucur de iarba verde a locului pe care ma intind pentru un pui de somn, alaturi de alti adormiti, nu departe de mesele unde ziaristi, muzicieni si fani stau de vorba ca la o mare petrecere campeneasca.
Calitatea de festival „clasic” pe care o dobandeste incet-incet Hellfest e confirmata si de numele prezente aici. Daca la Anaal Nathrakh sau Exodus te-ai fi asteptat oricand, prezenta unor veterani sporeste farmecul si diversitatea acestei manifestari muzicale. Veterani ca Lynryrd Skynyrd sau… Blue Ă–yster Cult. Trupa legendara a anilor â’70 isi incepe concertul cu „The Red and the Black” si deodata parca te simti mai aproape de Woodstock decat de Wacken. Toate elementele care fac acea perioada sa fie socotita de multi varsta de aur a rock-ului sunt prezente. Riff-uri apasatoare, tehnica si virtozitate si o imagine care zburda libera pe teritoriile improvizatorice. Plus vocile de o acuratete de invidiat. Desi canta cu trupa din 1969, Eric Bloom nu are nicio problema in a capta atentia unui public, ce-i drept avizat. Rock-ul clasic, cu tenta heavy si divagatii psihedelice, contine toate elementele visarii. Mai elaborata decat blues-ul bazic si mai putin agresiva decat un heavy metal clasic, muzica Blue Ă–yster Cult explica fara alte comentarii de ce acest grup inca isi gaseste admiratori printre oameni care nici nu se nascusera la infiintarea lui. Si daca vorbim despre vremea nasterii trupei, chitaristul Donald „Buck Dharma” Roeser este in continuare prezent pe scena si ne incanta cu un solo de chitara chiar inainte de cunoscuta „(Donâ’t Fear) The Reaper”. Dar e suficient sa treci in revista piesele cantate – de la „Burninâ’ For You” pana la „Godzilla” – ca sa-ti dai seama ca ai avut parte de o serie de delicatese pentru urechi. Absolut incantator.
As fi vrut sa vad Trivium, dar cineva ma avertizase inca dinainte de a pleca in Franta: pe afisul unui festival bucurestean sunt trecuti si cei de la Pentagram, dar pe pagina lor web nu scrie nimic. Asa ca aleg sa-i vad pe veteranii doom americani, aproape la fel de vechi ca Black Sabbath.
Despre Bobby Liebling se spune ca ar avea probleme de sanatate, insa prezenta lui scenica nu arata nimic din toate acestea: cu aceeasi figura de guru dement, dar si cu un zambet simpatic aruncat din cand in cand publicului, solistul se misca pe scena ca o papusa dezarticulata, dar canta aproape la fel ca la inceputuri. Alaturi de el, cel mai prezent membru al trupei e chitaristul Victor Griffin, insa acesta zaboveste doar putin in campul vizual al spectatorilor fascinati de piese ca „All Your Sins” sau „Forever My Queen”. Si Pentagram are parte de un public avizat care cunoaste piesele, aplauda, canta si scoate la iveala cate un crowd surfing razlet. „Into the Ground” este singurul moment de pe recentul „Last Rites”, dar intreaga muzica respira acelasi stil grav, monolitic, amintind de primele Black Sabbath, dar lasand la o parte elementele blues. Am putea spune ca e un concert de nisa, dar publicul francez e foarte deschis, deci nu e de mirare daca intre spectatorii incantati vezi si un tricou cu Guns Nâ’Roses. Riff-urile si solo-urile se succed sacadate, melodiile bazice rasuna din vocea si plamanii lui Liebling, iar sectia ritmica nu face deca sa completeze cu exactitate peisajul in alb-negru. Se bate din palme si se sare, pentru ca Pentagram este una dintre putinele trupe care, desi canta doom, are un solist vocal cu calitati de om de spectacol. Recitalul se incheie cu „Wartime” si cu certitudinea ca nu era de ratat.
Din mai multe puncte de vedere, aceasta ultima zi a Hellfest 2012 este una „pour les conaisseurs”. Exceptie nu face nici urmatoarea prezenta pe scena Temple, Ihsahn.
Fostul lider al grupului Emperor are deja un nume ca artist solo, iar insotitorii lui de turneu, membrii excelentului grup Leprous, adauga rafinament si acuratete reprezentatiei live. Incadrat intre piese de pe foarte proaspatul „Eremita” – „Arrival” si „The Grave” – recitalul norvegianului e o oglinda fidela a personalitatii sale artistice. Muzica e eclectica, stranie, cu o exceptionala calitate melodica si armonii vocal-instrumentale la care contribuie din plin Einar Solberg de la Leprous, care de altfel a participat in calitate de claviaturist si la cateva concerte Emperor.
Sunetul clar favorizeaza expresia sonora a unei personalitati puternice, iar pasajele cantate clean sunt uneori pigmentate cu vocea dura pe care orice fan al metalului extrem o recunoaste cu usurinta. Totusi, aceasta e singura legatura directa cu trecutul muzical al lui Ihsahn. Altfel, solo-urile, armoniile, structurile pieselor ale caror momente de tensiune si relaxare sunt excelent redate live fac din acest recital unul dintre cele mai valoroase ale intregului festival. Daca instrumentala „A Grave Inversed” marcheaza un moment de referinta in cariera lui Ihsahn, concertul de la Hellfest te face sa-ti doresti cat mai multe transpuneri live ale acestei muzici recomandabile oricui tanjeste dupa arta sonora autentica si rafinata.
Privirile se intorc spre scena Altar – doar nu credeati ca o sa merg sa vad Mötley CrĂĽe cand aici canta Suffocation?!
Si deatherii americani sunt la inaltime, dovedindu-mi inca odata, dupa ce i-am vazut acum cativa ani la Bucuresti, ca raman o trupa pe cat de valoroasa, pe atat de subestimata. Dar aici se simt ca acasa si solistul vocal Frank Mullen comunica vivace cu publicul, intr-un amestec de saluturi voioase si avertismente legate de controlul exercitat asupra noastra de forte oculte. Nu e insa teorie a conspiratiei fara fundament, ci reflectie amara. Muzica imbina brutalitatea cu virtuozitatea si vechiul („Effigy of the Forgotten”) cu mai noul („Cataclysmic Purification”). Daca reusesti sa distingi in sunetul la un volum totusi prea ridicat liniile diferitelor instrumente, nu poti decat sa te bucuri de riff-urile contorsionate cu arta ale chitarelor, de basul solid al lui Derek Boyer si de suportul bateriei furibunde ce imbina blastbeaturi cu contratimpi suprinzatori. Nu sunt prea multe de adaugat in descrierea unui recital care respecta canonul unui subgen la a carui nastere a contribuit.
Odata cu lasarea intunericului, pe Mainstage 01 isi face aparitia un chitarist care acum 20 de ani ar fi fost alaturi de capul de afis din seara anterioara: Slash.
Cu Myles Kennedy la voce, veteranul hard-rock pare a fi un important punct de atractie, insa prestatia lui intra la capitolul dezamagiri. Myles Kennedy este un solist vocal cu reale calitati de studio si de concert, insa timbrul si atitudinea de star rock din anii â’80 il fac oarecum antipatic. Slash e la locul lui, canta bine in stilul consacrat, adica un hard-rock impregnat de blues, cu traire si fara mari realizari tehnice, insa alegerea printre primele ale recitalului a piesei „Nightrain”, cu care Guns Nâ’Roses incheiase excelentul concert din ziua anterioara, nu este tocmai fericita, dand ocazia unor comparatii. Si comparatiile nu sunt in avantajul lui Slash si al colegilor lui de la The Conspirators. Concertul din seara aceasta si-ar fi gasit foarte bine locul intr-un club, dar plasat spre sfarsitul unui festival cu un nivel atat de ridicat, pare o bula de sapun. Altfel, trecem de la „One Last Thrill”, de pe recentul „Apocalyptic Love” la clasicul „Mr. Brownstone” cu acelasi sentiment: lipsa lui Slash din Guns Nâ’Roses se simte mult mai putin decat lipsa vocii lui Axl pe aceste piese carora le-a dat candva suflet.
Totusi, spectacolul e energic, amfitrionul se agita si arunca peste public slide-uri nenumarate si bend-uri care ii fac chitara sa planga. Peste toate acestea se asterne o ploaie marunta, care devine din ce in ce mai insistenta. Ascultand „Anastasia” si „Sweet Child Oâ’ Mine” ma gandesc ca poate mai bine as fi stat la Arcturus, dar totusi trebuia sa-l vad odata si pe domnul Saul Hudson, cu tot repertoriul sau ce trece si prin interesantul proiect Velvet Revolver. Recitalul se incheie cu „Paradise City”, dar ochii sunt indreptati deja fie spre cerul din care ploua tot mai intens, fie spre scena alaturata, cea pe care se anunta acum ceva timp ca va urca Black Sabbath in formula initiala.
Din pacate, din cauza bolii lui Tony Iommi, legendara trupa nu a cantat decat la festivalul Download unde, conform unui martor din trenul Nantes-Clisson, a fost la inaltime. Pentru a atenua dezamagirea fanilor, in celelalte locuri unde trebuia sa cante Black Sabbath au fost organizate concerte sub titulatura „Ozzy Osbourne and friends„.
Imbracat intr-o tinuta ce aminteste mai degraba de treningul cu care iesi la jogging, dar cu o cruce pe piept – parte a costumatiei de scena Black Sabbath – Ozzy isi face aparitia in stilul clasic al ultimilor ani. Dupa o proiectie cu momente din intreaga lui cariera, din boxe rasuna „Bark at the Moon”, urmata repede de „Mr. Crowley”, „Suicide Solution” si „Shot in the Dark”. Recuzita e cea cunoscuta, desi nu stiu cat de incantati sunt cei din primele randuri atunci cand, pe langa ploaie, sunt improscati si de apa venind din galetile si furtunul maestrului de ceremonii. Pentru a nu fi mai prejos, Ozzy isi toarna la randul sau apa in cap si continua sa cante cum o face mereu in ultimii ani: cu un entuziasm debordant, in ciuda miscarilor greoaie, cu instrumentisti unul si unul in spate si cu propria voce ezitanta si oarecum lipsita de acuratete din care razbate insa acel timbru care l-a consacrat. Pentru a justifica particula „and friends”, la „Iron Man” sunt invitati pe scena Geezer Butler si Slash. Basistul ne mai atenueaza amaraciunea de a nu putea vedea trupa al carei membru a fost alaturi de Ozzy (si fara el), cu degetele care zburda pe coarde, creand sunetul inconfundabil al unor piese intrate in repertoriul universal. E tot mai frig afara, unii pleaca, altii topaie, dar cei mai multi canta: „Generals gather in their masseeeeees”… Slash isi face bine treaba si desi multi il acuza ca nu are nicio legatura cu Black Sabbath, dovedeste ca si-a insusit stilul de cantat al inventatorilor heavy-metal. A, si era sa uit: e pe Mainstage 02, acelasi loc unde mai ieri se producea Axl, asa ca oricand s-ar putea scrie un titlu de efect: „Slash si Axl pe aceeasi scena la Hellfest 2012”. Desigur, in zile diferite, dar pana sa citesti asta, ziarul ar fi deja cumparat. Mai zabovim un pic in trecut cu „N. I. B.”, apoi primii doi invitati ii lasa locul altui vechi prieten si colaborator al lui Ozzy, Zakk Wylde, care ne readuce in memorie riff-urile lui Randy Rhoads cu „Crazy Train”. Totul se incheie mai repede decat ne asteptam cu un „Paranoid” la care iau parte gazda si toti invitatii ei. „God bless you, man” si Ozzy paraseste scena. E oricand o placere sa-l revezi pe veteran la treaba, cu atat mai mult cu cat are oaspeti de marca, dar acest concert lasa totusi impresia de incropeala, de umplutura menita doar sa acopere un gol care speram sa fie temporar.
Suntem uzi si tremuram de frig, pe jos s-a facut noroi, tocmai l-am vazut pe Ozzy si… am putea spune ca asta a fost tot? Nu inca. Ca un desert otravit, la cortul de duritati ne asteapta ultimul recital al serii (suprapus, din pacate, cu Lamb of God pe scena principala), Dimmu Borgir. Pentru ca recitalul lui Ozzy a fost mai scurt decat il anunta programul oficial, probele de sunet ale norvegienilor par interminabile, astfel incat la un moment dat iti vine sa te intrebi: „Astia se cred Guns Nâ’Roses?” Dar de vina sunt doar oboseala si frigul, pentru ca Dimmu intra pe scena cand trebuie si incepe direct cu tema arhicunoscuta de pe „Mourning Palace”. Sunetul e oscilant, dar in general bun, iar comunicarea scena-public directa, fara fasoane sau prea mult teatru, in afara de vocea voit „rea” si in interludiile dintre piese. Machiajele si fumul sunt la locul lor, altfel insa concertul este lipsit de elemente scenice, cu accentul pus pe muzica.
Unul dintre cititorii Maximum Rock – dintre cei care chiar au ceva de spus – remarca in mod just ca echilibrul intre partea orchestrala si cea metal de pe „Abrahadabra” este remarcabil din punctul de vedere al sunetului, cum nu s-a mai auzit de multa vreme incoace. Lucrul se aplica si concertelor, insa aici apare intrebarea: ce se aude de pe scena suna foarte bine, dar cat este meritul interpretarii live si cat cel al partilor orchestrale inregistrate, mai numeroase decat la orice alta trupa? Pana sa gasim un raspuns, ne bucuram de o serie de piese mai vechi, pana cand albumul recent este ilustrat prin piesa care da numele trupei, cantata de un public cucerit. Shagrath este maestru de ceremonii, Galder si Silenoz manevreaza in forta chitarele, iar instrumentistii de concert si-au invatat fara indoiala foarte bine partiturile. Elementul dramatic, simfonic al acestei muzici ii da farmecul aparte, acea senzatie dureroasa a rupturii de dimensiunea divina si a unei estetici a intunericului. Ideologia e intunecata, muzica insa maiestrit redata. „Ritualist” si „Gateways” completeaza oferta de pe „Abrahadabra”, iar reprezentatia mult mai sobra decat a colegilor de generatie de la Cradle of Filth te face sa nu regreti alegerea acestui concert. Clar, si Dimmu Borgir este o trupa de vazut. Si cu asta, am terminat.
Ploaia s-a oprit lasand in urma o intindere noroioasa luminata de jocul de flacari care ii insoteste pe cei ce se misca spre camping. Prea putini raman la Metal Corner, pentru ca cele trei zile si-au spus totusi cuvantul. Parca nici urletele nu mai sunt ca la inceput, desi grupuri razlete insista sa strige pana dimineata, enervandu-i pana si pe unii dintre veteranii festivalului. La prima ora, corturile incep deja sa dispara, aruncate in rucsaci ce apasa greu pe umeri. Membrii ai trupelor mai mici si fani pleaca rand pe rand spre Nantes. Unii au legat prietenii, altii doar s-au imbatat, toti au ascultat muzica buna, cativa asteapta editia viitoare ca sa se revada. Cu bunele si relele sale, Hellfest ramane o imagine fidela a unui curent artistic care, in ciuda identitatii neunitare, incearca sa mai spuna cate ceva – fie subjugat tendintelor lumii moderne, fie incercand sa le infranga. E muzica, e arta, e un crampei de viata. Pana data viitoare, ramane cum am stabilit: „LibĂ©rez lâ’apĂ©ro!”
Text: Paul „Slayer” Grigoriu / Diana Grigoriu (Year of No Light, Walls of Jericho, Anaal Nathrakh)
Foto: Diana Grigoriu
O ampla galerie foto se poate viziona AICI.
Lasă un comentariu