Noiembrie e o luna obositoare in Bucuresti. Imi amintesc inca anii â’90, cand daca aveam un concert mai acatarii pe an, era mare lucru. Acum, sunt si doua intr-o saptamana. Prilej de intalnire cu rockeri vechi si noi, cu muzica veche si noua, cu U.D.O., Sodom, Amon Amarth sau… Iced Earth. Pe scurt, iata-ne din nou in Silver Church, inghesuit si cam afumat, dar gata de muzica.
Daca pe cei de la White Wizzard i-am descoperit acum putin timp, Fury UK reprezinta noutatea absoluta. Asa ca ne postam curiosi in fata scenei, pe care urca trei britanici care incearca din rasputeri sa faca un heavy-metal convingator. „Nu-i rau”, imi spun dupa prima piesa. Un baterist energic, fara a iesi in evidenta, un basist tipic si un frontman… e, aici incepe sa fie frumos. Chris Appleton se descurca bine cu registrul de tenor heavy-metal, insa ce-l face sa iasa in evidenta e chitara. Omul canta curat, nu se limiteaza la power chords, nu se teme de acorduri si de pasaje clean, iar cand vine vorba de solo-uri se dovedeste un adevarat virtuoz. „Buna seara, Bucuresti”, le striga spectatorilor pe care-i indeamna sa se agite un pic mai mult, caci „am auzit de la multa lume ca sunteti un public fantastic”. Lumea se prinde-n hora, iar interpretarea exacta si entuziasmul compenseaza din lipsa de originalitatea care se face (inca) auzita pe anumite pasaje.
Cred ca Fury UK merita o ascultare mai atenta, lucru de care ma conving spre sfarsitul recitalului, cand, pe „Death By Lightning”, solo-ul de chitara ofera o mostra de echilibru, melodie, virtuozitate si spectacol, cu tot felul de giumbuslucuri – maini inversate pe griff, apoi folosite ca pe pian – care insa nu sufoca ansamblul. Sunetul este relativ echilibrat, poate cu un accent nu neaparat necesar pe tobe si bas, insa, ca de atatea ori, volumul e prea ridicat, iar acest lucru se va perpetua pana la final. Totusi, cu dopurile infipte in urechi, ma bucur de muzica si raspund prezent la invitatia de a-i saluta pe britanici la standul de merchandising.
Din Los Angeles, California, White Wizzard ataca recitalul cu un heavy-metal foarte european, mai organic decat cel al colegilor de la Fury UK. Totul e bine pus in slujba intregului, desi coordonatorul din umbra pare a fi basistul Giovanni Durst. Influentele mai multor clasici ai genului – in special Iron Maiden – sunt usor audibile, insa americanii nu se multumesc sa copieze, ci duc mai departe mostenirea.
Michael Gremio are un stil vocal in acelasi timp agresiv si melodios, tipic primilor ani NWOBHM, desi in concert e ceva mai sters decat pe albume. Compozitiile contin toate ingredientele necesare: refrene, solo-uri, melodie, riff-uri agresive, un strop de influenta punk, astfel incat doar sunetul modern ne aminteste ca suntem in 2011. Dinamica pe scena e dublata de o comunicare scurta si la obiect cu publicul si de gesturi colegiale fata de celelalte doua trupe, pe care ni se cere sa le aplaudam. Veniti sa-si promoveze noul album, „Flying Tigers”, cei de la White Wizzard nu uita nici faptul ca au devenit cunoscuti odata cu „Over the Top”. Deci avem parte de o trecere in revista destul de consistenta a celor doua discuri lansate pana acum. Dupa cum spunea confratele Garm, Fury UK si White Wizzard arata ca heavy-metal-ul e pe maini bune: traditia asumata si dusa mai departe, iata demersul estetic care poate revigora un gen inca plin de potential. Nu ne ramane decat sa speram ca in viitor asemenea trupe vor trece in prim-plan, lasand in urma muzica edulcorata si plina de clisee (si atat!) a unor muzicieni deveniti superstaruri heavy-metal pe fondul crizei genului de la inceputul anilor 2000 (cum sunt cei care se pregatesc sa vina la randul lor in Romania).
Despre muzica celor de la Iced Earth numai ca este simpla nu se poate spune. Tocmai din cauza complexitatii si ancorarii in mai mult de un subgen metal am emotii in ceea ce priveste prestatia live – mai ales ca e greu sa redai astfel ideile-concept care coaguleaza mai multe piese. De multe ori ii tin in acelasi sertar cu Blind Guardian, poate si datorita temelor sau copertelor, dar parca diversitatea e ceva mai mare aici. Recent lansatul album, Dystopia, mi-a placut la nebunie si tot ce pot spera e sa includa suficient de multe piese cat sa-i convinga si pe nehotarati, dar sa ramana totusi loc pentru atatea alte cantece pe care as dori sa le aud in seara aceasta. Iar cea mai mare curiozitate se leaga de noul vocal, Stu Block, ce m-a convins de calitatile sale odata cu albumul, insa trebuie sa confirme si live. Pana una alta, ma intreb daca a devenit intr-adevar demodat obiceiul de a aduce CD-uri in turneu, macar discul promovat cu aceasta ocazie…
Asa cum era de asteptat, seara incepe cu Dystopia, ce are un intro perfect pentru indus atmosfera de concert. Odata cu mult mai vechile Angels Holocaust si, o mare slabiciune a mea, Slave to the Dark, dilema dispare definitiv: Stu Block, cu mica doza de nebunie in priviri, gesturile pline de patos si carisma de care are nevoie un solist, ma cucereste pe loc. Nu-i poti cere sa fie Matt Barlow, care s-a identificat atatia ani cu Iced Earth, si cu atat mai putin Tim „Ripper” Owens, nici n-ar fi corect, dar orice fan trebuie sa recunoasca faptul ca tanarul cu blugi rupti si figura de rebel introvertit este gura de aer proaspat de care trupa avea nevoie; cred ca si ultimul album sta marturie pentru aceasta, chit ca Jon Schaffer este compozitorul. In plus, calitatile vocale sunt reale, versatile si in perfect acord cu personalitatea formatiei, iar faptul ca-mi aminteste de Peavy Wagner (Rage) e o bila alba; aspectul la care ar mai fi de lucru ramane registrul mediu – acolo unde, la acest inceput de concert, se observa derapaje sub ton. Altfel, jos palaria!
Cu degetele aratand semnul victoriei, trupa revine in prezent cu V – precedata de aducerea in fata a mastii specifice miscarii „Occupy Wall Street”, asa ca nu-mi dau seama daca „v” inseamna cu adevarat „victorie” sau „vendeta”. Stand Alone si, mai ales, When the Night Falls transforma sperantele fanilor in realitate, caci cati dintre admiratori nu-si amintesc cu placere de Something Wicked This Way Comes, respectiv debutul Iced Earth? E drept, cred ca cei mai multi ar fi ales de pe primul mentionat Melancholy (Holy Martyr), dar mie mi-e imposibil sa concep aceasta piesa (si numai pe ea) cantata de altcineva decat Matt Barlow. Damien este unul dintre cele mai impresionante momente ale concertului, in ceea ce ma priveste pe mine – totul e dramatic, apasator, iar atmosfera fantastica nu va mai fi egalata decat la final. In plus, mi se pare ca pune cel mai bine in valoare calitatile vocale si de frontman ale solistului, dar nu trec neobservate nici partile de backing-vocals ale lui Schaffer, cu vocea sa parca malitioasa, cu o interesanta coloratura.
Urmatoarele doua piese sunt insotite de povestea lor: experimentele din spatiu ale unui nebun care incearca sa inteleaga mai bine sufletul uman din Dark City si intrebarea daca nu si-ar dori fiecare un inger care sa-l insoteasca peste tot, precum in The Hunter. Revenind la atmosfera intunecata din Dystopia (redata mult mai agresiv live) pe care insusi Schaffer o denunta, tot el ne arata geana de lumina din Anthem, iar publicul canta refrenul impreuna cu trupa, intr-adevar ca pe un imn. La fel se intampla si la Declaration Day, de altfel o piesa extrem de catchy, dar si o buna expresie a afinitatilor civice sau a filosofiei artistice a lui Schaffer – cel care are tatuate pe un brat figurile lui Benjamin Franklin si George Washington. In schimb, Watching over Me, cu toata durerea, revolta si speranta din ea, n-are nevoie de nicio prezentare, lasand in urma un public care cere frenetic revenirea pe scena. In ceea ce priveste trupa, mai mult n-ar avea cum sa dea si se vede ca, exceptandu-l vocalul admirabil integrat in doar un an, Iced Earth se bucura de stabilitate in componenta cu Brent Smedley (tobe), Freddie Vidales (bas) si energicul Troy Seele (principala chitara). Evident, cel mai impozant este fondatorul si sufletul componistic, cel fara de care nu cred ca Iced Earth ar avea sens: Jon Schaffer. Iced Earth este Jon Schaffer, dar cred ca la fel de corect e si invers. Cu alura sa de rocker american sudist, cu un ton interesant de chitara, vocea care uneori iti da fiori si atitudinea de lider din umbra (fara a intra peste frontman), Schaffer merita pe deplin aclamatiile adresate lui direct.
Un bis de doua piese nu pare prea lung… Asta daca una dintre ele nu-i Danteâ’s Inferno cu aproape saptesprezece minute – captivante, complexe, minunate – un periplu sumbru prin lumea tenebrelor, cu versuri epice, schimbari de tempo si limbi de flacari in spate; o singura nemultumire am in seara aceasta si ea se manifesta in special acum: sunetul nu-i suficient de clar pentru detalii. La final, cand toate lucrurile frumoase trebuie sa se termine, trupa isi pune semnatura pe un concert memorabil – Iced Earth; iar daca fiecare piesa a avut pe fundal variatiuni cu coperta albumului respectiv, acum se perinda intreaga istorie discografica Iced Earth. Ma intristez ca asta a fost tot si n-am auzit atatea piese, ma bucur ca am fost asa aproape si am urmarit un concert demult asteptat. La capatul unui show reusit, cam toti artistii promit, mai din suflet, mai din curtoazie, ca se vor intoarce. Sper ca Iced Earth chiar s-o faca!
(Text: Diana si Paul "Slayer" Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu)
O galerie foto de la acest eveniment se poate accesa AICI.
Lasă un comentariu