La 57 de ani, Snowy Shaw este unul dintre artiștii pe care îi cunoașteți, fără îndoială, nu doar după nume, ci și după contribuția pe care au avut-o la crearea muzicii metal așa cum o știm astăzi. A urcat pe scenă alături de King Diamond, în 1989, ca baterist, și a ajuns să fie prezent la nenumărate evenimente în calitate de invitat (solist/multi-instrumentist) pentru Therion, Dimmu Borgir, Elvenking și… cam orice mare trupă vă puteți imagina. Anul trecut a reprezentat, cu proiectul său solo, Suedia la Eurovision, iar rezultatul a fost unul neașteptat (la fel ca prestația lui, de altfel): a fost descalificat și i s-a interzis pe viață să mai participe la competiția respectivă.
Snowy ne-a acordat un interviu (și îi mulțumim încă o dată), în care tratează subiecte precum muzica, familia, începuturile sale ca artist, autobiografia lui, Eurovision ș.a. Întrucât conversația noastră a fost destul de lungă, am hotărât să o împărțim în două – aici veți citi mai ales despre primii lui ani și despre trecut per total. În curând, vom publica și al doilea fragment, unde veți găsi inclusiv previziuni pentru următorii 50 de ani și, desigur, preferința alimentară a lui Snowy, printre altele. Vă invităm să citiți această primă parte a discuției mai jos:
Ai cântat cu Dimmu Borgir, Dream Evil, Notre Dame, Mercyful Fate, Therion, Sabaton, Kamelot și multe alte formații apreciate. Care ai spune că sunt piesa, respectiv albumul pe care ai apărut și care îți plac cel mai mult?
Într-adevăr, am cântat cu numeroase grupuri de-a lungul anilor, dar m-am remarcat prima dată la nivel internațional când m-am alăturat lui King Diamond ca baterist, în 1989, înlocuindu-l la tobe pe vechiul meu prieten și idol din adolescență Mikkey Dee. Cu toate acestea, e greu de spus, dacă nu imposibil, care dintre piese și albume sunt preferatele mele. Adevărul este că, dacă nu trebuie să îmi împrospătez memoria în eventualitatea în care trebuie să cânt ceva live, rareori ascult din nou chestiile pe care le-am făcut în trecut.
Cred că Time de la Mercyful Fate a fost un album foarte bun, unde și eu am rămas mulțumit de prestația mea. În retrospectivă, aș fi vrut să fi fost mai perseverent, mai hotărât și mai intransigent când vine vorba de dorința mea de a re-înregistra tobele pentru In The Shadows, când am fost invitat să cânt cu Mercyful un an mai târziu, în timpul înregistrării, ca să îl înlocuiesc pe tipul care chiar înregistrase tobele pentru el. Acesta este motivul pentru care apar pe album doar cu poza mea urâtă.
Melodia mea preferată este, probabil, „The Book Of Heavy Metal” de la Dream Evil. Nu neapărat pentru tobe – ceea ce a fost o „one-take” spontană, fără prea multe planificări sau vreo repetiție –, însă este, fără grad de comparație, cel mai popular cântec scris de mine până acum. Un fun fact prea puțin cunoscut este că eu cânt la toate chitarele ritm și, de asemenea, interpretez soloul de la final. De fapt, am scris cam 90% din album și, deși sunt listat doar ca baterist, am cântat la toate chitarele de pe piesele mele, mai puțin solourile lui Gus G.
Care sunt piesa și albumul tău preferate pe care le-ai lansat solo?
Diferă, dar primul meu album solo oficial, White Is The New Black, și piesa „Gothicburg Bridge/Is this my destiny?” mi-au fost mereu dragi.
În al doilea rând și neoficial… Notre Dame – Vol. 1: Le Theatre Du Vampire este un alt favorit de-al meu și, în cazul în care nu știați (sau nu ați citit autobiografia mea foarte apreciată, The Book Of Heavy Metal… încă), Notre Dame a fost copilul meu de suflet [greu de tradus în română „brainchild” – n.n.], o „trupă” fictivă pe care am inventat-o în 1997, când nu am vrut să „cânt solo”, ci să creez „formația visurilor mele”. Sau a coșmarurilor, poate. Hehehe!
Dacă stau bine să mă gândesc, ambele albume au fost nominalizate la premiul „Best Metal/Rock album of the year”, simultan, în mai multe țări.
Oamenii ți-au etichetat muzica lansată solo drept „heavy metal”, „shock rock”, „punk rock” sau „horror metal”. Ce abordare a stilului rock/metal ai spune că ai?
Ei, bine, fanii muzicii, jurnaliștii și tocilarii pun, în general, mare accent pe etichetarea muzicii unei persoane, cu nenumăratele subgenuri ale rock-ului/metal-ului, ceea ce eu nu fac. Pentru mine, există doar două categorii distincte: Muzică bună sau Muzică rea, indiferent de stil. Mă bucur dacă lansările mele sunt plăcute de oameni și cad în prima dintre cele două categorii.
Nu e că nu înțeleg nevoia și dorința publicului de a identifica un artist prin a-l așeza într-o cutie anume, ceea ce e, desigur, foarte la îndemână și încurajator, dar, sincer, nu simt vreo obligație sau responsabilitate față de nimeni decât de mine însumi și fac orice mă mulțumește și îmi aduce plăcere. Poate fi considerat de unii experți în profiling sau de unii „business executives” deștepți drept suicid comercial, dar, din nou zic, nu mă interesează. În ceea ce mă privește, ceea ce fac, din punct de vedere muzical, reprezintă mai multe ramuri ale aceluiași pom, cu o abordare ușor diferită.
Dacă ar trebui să privesc înapoi la așa-zisa mea carieră, am cântat orice de la epic symphonic black metal la bubblegum glam/glitter-rock și absolut tot ce e între acestea. Și pot spune cu sinceritate că niciodată nu m-am prefăcut, nu am urmat trenduri, nici nu am încercat să îmi compromit integritatea pentru a obține instant popularitate sau succes comercial. Nu, întotdeauna am fost fidel artei și inimii, iar, la finalul zilei, asta e tot ce contează pentru mine. Unii ar putea spune, probabil, că sunt David Bowie al metal-ului (foarte cunoscut drept un cameleon muzical care își schimba forma, dacă nu știați)… Hahaha!
Ești un multi-instrumentist și un vocal talentat. Cum reușești să găsești un echilibru între cariera ta și viața de familie?
Este o întrebare bună, la care nu prea am un răspuns potrivit.
În primul rând, am ales să nu fac copii, ceea ce mi-a oferit libertatea pe care nu aș fi avut-o dacă aș fi fost responsabil să mă îngrijesc de cei mici. Cu siguranță, altfel, aș fi luat alte decizii în viață și nu aș fi anulat sau refuzat oferte de la o trupă renumită și de succes, așa cum am făcut, de foarte multe ori. Așa am putut să îmi dedic viața în întregime muzicii/artei mele. Mai mult decât atât, fosta mea soție avea doi fii, iar actuala mea iubită are trei fii adulți și mereu a funcționat totul bine și fără probleme.
Ce sfat i-ai oferi unui tânăr muzician care vrea să devină faimos?
NU FACE ASTA! Cu majuscule, hahaha!
Nu, dar serios vorbind, în aceste vremuri, când tehnologia modernă a schimbat, practic și complet, întreaga strategie și condițiile pentru absolut toată lumea, la nivel global, expresia aia veche „Nu renunța la jobul tău de zi” nu a fost nicicând mai adevărată ca acum.
De fapt, subiectul acesta e întrebarea care valorează 10 miliarde de dolari și aș putea să continui ore în șir și să aprofundez acest subiect complex și vă pot asigura că nu va fi drăguț și că nu vă vor plăcea predicțiile mele apocaliptice. Dacă descoperi că vrei să cânți – felicitări! Este extraordinar! Distracție plăcută la datul din cap în garajul tău alături de câțiva prieteni, dar trebuie să fii foarte sigur că o faci pentru motivele potrivite. Nu pentru că vrei să devii bogat și faimos. Atunci există, probabil, 1000 de variante mai sigure să reușești asta, despre care n-am nicio idee, apropo, dar muzica… Nu, nu cred. A zburat puiul cu ața și zilele acelea au dispărut de mult timp.
Scriind cartea mea, după ce am căutat în adâncul sufletului, am ajuns la concluzia că am fost întotdeauna un visător și am umblat mereu după cai verzi pe pereți cu o listă de dorințe, dar am descoperit între timp că nu există niciun cufăr cu nestemate la capătul curcubeului. La fel ca însăși viața: nu este finalul sau scopul cel care contează, ci chiar călătoria. Și, spre deosebire de mulți alții, am fost foarte norocos și privilegiat întrucât am reușit cu adevărat să îmi ating majoritatea obiectivelor, într-un fel sau altul. Doar ca să aflu că nu a fost întocmai ceea ce îmi imaginasem, ceea ce așteptasem sau visasem, să mă simt euforic grație unei stări de împlinire și realizare. După cum spun în autobiografia mea, citându-l pe regretatul și colosalul Lemmy: The chase is better than the catch.
Conform site-ului tău oficial, te-ai alăturat primei tale trupe în 1989, când King Diamond recruta un baterist nou. Cum ai luat decizia de a intra în King Diamond?
Prima dată, a sugerat Mikkey [Mikkey Dee, fost baterist King Diamond – n.n.] să îi iau locul când plănuia să plece. Îmi aduc aminte clar că acestea se întâmplau de Crăciun, în ’88, ne întorseserăm amândoi acasă, în Gothenburg, și ieșiserăm în oraș la o petrecere, așa că m-am gândit că au fost mai mult vorbe spuse la beție, dar nu mă interesa atât de mult, oricum, căci aveam mari speranțe în ceea ce privește propria mea formație fantastică pe care o cream. După câteva luni, m-a sunat chitaristul Pete Blakk din L.A., unde se stabilise de câțiva ani trupa King Diamond, și mi-a spus că voia să ne întâlnim când urma să se întoarcă acasă, în Suedia, peste câteva zile.
Când ne-am întâlnit, a continuat să-mi spună că intervievase peste 40 de bateriști din toată lumea, în L.A., dar că erau unul mai jalnic decât altul și, într-un final, mi-a pus întrebarea la care deja mă așteptam. În același timp, planurile mele de a găsi vocalul și muzicienii perfecți pentru propria mea trupă s-au dovedit a fi un dezastru colosal, dat fiind faptul că la momentul respectiv eram înconjurat de poseri și wannabes hair metal iar treaba mea nu putea fi mai departe de prostia aia, la nivel conceptual, motiv pentru care m-am gândit: „Aceasta este a doua șansă, cu siguranță e menit să se întâmple așa”. Nu cred că mai e nevoie să spun că eram deja un mare fan Mercyful Fate din ’83 și, ulterior, King Diamond, care pentru mine era varianta modernizată și metalizată a lui Alice Cooper în era Welcome to My Nightmare, pe care o veneram și o adoram. O săptămână sau două mai târziu, eram în Los Angeles, după ce făcusem rost de cel mai fain concert de pe planetă. Sunt veșnic recunoscător pentru oportunitatea aceasta.
Ai publicat o autobiografie în 2020, „The Book Of Heavy Metal”. Explică-ne puțin procesul de scriere a cărții. Cum a ajuns să prindă viață volumul?
Ei, bine, a început, de fapt, ca o auto-terapie home-made pentru a trece peste o criză severă și o depresie a vârstei mijlocii, după ce am împlinit 40 de ani. Mă voi strădui să descriu asta cât de scurt cu putință, dar era o zi de toamnă întunecată și ploioasă în Gothenburg, în 2008, și întreaga mea viață era complet cu susul în jos. Privirea mea de ansamblu asupra vieții era întru totul întunecată și mă simțeam ca cel mai mare ratat care a existat vreodată. Asta în ciuda faptului că tocmai aterizasem (forțat) acasă, în Suedia, după ce plecasem într-un turneu mondial cu Therion un an întreg și, într-un final, contrar așteptărilor, am reușit să îmi găsesc o casă nouă, ceea ce fusese un factor foarte mare de stres când draga și vechea mea Hellhaus a fost confiscată și trebuia să fie demolată în timp ce eram plecat în străinătate, în turneu. Au existat și multe alte chestii, logic (despre care puteți citi în carte), dar muncisem din greu prea mult timp și eram acum absolut extenuat.
Oricum, în capul meu se învârteau mii de gânduri, dar nu știam ce să fac cu mine însumi, așa că obișnuiam să mă plimb ore întregi, prin vânt și ploaie, doar încercând să îmi limpezesc mintea. Fiind extrem de confuz, nu mai puteam să văd vreun sens în ceea ce privea totul și nici nu eram sigur că voiam să mai trăiesc. Într-o zi, când stăteam pe podul din Gothenburg gândindu-mă dacă să fac un salt și să îmi iau sau nu viața, am avut o revelație, ca o intervenție divină. În loc să mă arunc în picaj de pe pod sau să caut ajutorul unui profesionist și să petrec următorii 10 ani în terapie, am simțit brusc nevoia să trec totul negru pe alb. Făcând asta, punând pe hârtie toate gândurile, meditațiile și chibzuielile mele nefiltrate, am fost în stare să fac un pas înapoi, să capăt o perspectivă și să privesc totul obiectiv. Așa că m-am dus acasă, am început și practic nu m-am oprit vreme de trei-patru săptămâni.
Apoi, într-o zi, după ce privisem înainte totul ca fiind înnegurat, întunecat și lipsit de speranță, m-am uitat pe fereastră și am observat că soarele strălucea. Acesta a fost pentru mine un semn clar că terapia mea home-made funcționa cu adevărat și că eram pe drumul spre recuperare. Eu, care nu mai păstrasem vreodată în viața mea un jurnal sau o agendă personală, mi-am promis mie însumi că îmi voi scrie reflecțiile și gândurile oricând simt nevoia. Cumva, gradual, totul s-a transformat în povestea vieții mele și m-am gândit că poate alții vor fi interesați să citească asta. Viața mea a fost o cursă nebunească, plină de suișuri și coborâșuri constante în Rock N’ Rollercoaster. Deci în următorii 10 ani m-am ținut de asta [de scris – n.n.] oricând am simțit nevoia și așa s-a născut totul – „The Book Of Heavy Metal”, povestea vieții și autobiografia mea.
Care sunt câteva dintre amintirile tale preferate din cariera ta?
O! Am destule amintiri fabulos de plăcute și momente care mi-au schimbat viața. Majoritatea apar în autobiografia mea. Prima chestie care îmi vine în minte este momentul când am cântat în New York City (Orașul visurilor mele, KISS-Kountry, Spiderman, Manowar etc.) prima dată, de Halloween, în ’89, alături de King D, și toate serbările care au urmat în noaptea aceea, cum ar fi un concurs de costume, o petrecere nebună și cântatul în cluburi ilegale până dimineața, ca să nu mai zic că m-am cuplat cu cea mai frumoasă fată din local. Ulterior am aflat că au cântat în deschiderea noastră Sepultura și Morbid Angel în noaptea aceea, la The Ritz, Manhattan, care a fost cândva legendarul club Studio 54.
Ce artiști te-au influențat cel mai mult ca muzician?
Vai! sunt destui. În primii mei ani eram ca un burete super entuziasmat care absorbea și reținea orice avea legătură cu muzica heavy rock sau metal. Privesc partea asta ca pe educarea mea, am învățat meserie și cum să navighez prin jungla cu numeroase trupe și stiluri. Câteva dintre formațiile care mi-au plăcut la începuturi sunt KISS, Sweet, Nazareth, Deep Purple și după aceea, pe lângă trupele de pop/rock suedeze și scandinave, au apărut Thin Lizzy, AC/DC, Judas Priest, Scorpions, Rainbow, Iron Maiden, Black Sabbath, apoi, puțin mai târziu, Manowar, Accept, Riot, Anvil, Mercyful Fate etc.
Îi mulțumesc stelei mele norocoase că anii adolescenței mele, youth liberation și revolta au coincis cu mișcarea NWOBHM [New Wave Of British Heavy Metal – n.n.] care în curând a explodat în toată lumea. Pentru prima (și singura) dată în viața mea m-am simțit chiar ca acasă, cu oamenii mei și sincronizat cu timpul pe care l-am îmbrățișat deplin și cu care m-am identificat. Adică vreme de câțiva ani, până a început totul să o ia razna [în original, it all started to go south – n.n.]… sau să se ducă în vest, de fapt. Asta înseamnă că totul a devenit foarte americanizat, prietenos cu radioul și cu MTV-ul, comercializat, în a doua parte a anilor ’80, ceea ce am urât complet. Cu unele excepții prin ’86-’87, am renunțat mai mult sau mai puțin la toate formațiile contemporane și a încetat să mă intereseze scena actuală când am început să mă satur să fiu dezamăgit văzând cum trupele care îmi plăceau își compromit integritatea și se alătură turmei. Nu eram înnebunit nici după contra-mișcarea scenei de thrash, decât cu câteva excepții, de la Metallica, Slayer și Megadeth, poate.
Totuși, încă râvneam după muzică nouă, deși nu era necesar să fie „nouă” în sine. Atunci am luat-o însă invers și am căutat muzică dură de la începutul anilor ’70, pentru care eram prea tânăr la momentul lansării. Dincolo de orice, Uriah Heep și Alice Cooper au devenit noile mele trupe favorite și obișnuiam să caut în toate magazinele second-hand și am colecționat toate cataloagele lor cu viniluri ca un obsedat. De asemenea, Arthur Brown, Sparks, Kate Bush, T-Rex, perioada Ziggy Stardust a lui Bowie, acestea au devenit preferatele mele, alături de clasică, musicaluri și coloane sonore din filme, realizate de John Barry – faimos pentru James Bond, John Carpenter, Vangelis, Jean Michel Jarre, Laibach, Edvard Grieg, Lalo Schifrin, Wagner etc., etc. După aceea nu m-am mai conformat niciodată, ca să zic așa, și nici nu am mai acordat atenție chestiilor care se întâmplau în scena metal contemporană. Doar rareori mai găseam grupuri noi care îmi plăceau, cum ar fi, de exemplu Type O Negative, Candlemass sau Entombed.
După cum spuneam, văd perioada asta din preadolescența și adolescența mea ca o educare și, odată ce am înțeles baza fundamentală a creării muzicii, eram pregătit să îmi încerc propriile aripi. A însemnat enorm pentru mine să îmi realizez propria muzică și trupă conceptuală, iar nimic altceva nu a mai contat.
Dacă te-ai putea întoarce în timp, ai schimba ceva?
Păi prefer să irosesc prea rar timp prețios uitându-mă în urmă și gândindu-mă „dar dacă?” (deși am făcut asta intens când scriam cartea), dar normal că, în retrospectivă privind, există chestii și situații pe care mi-aș fi dorit să le fi tratat altfel, însă asta este. Înveți doar făcând greșeli (deci m-am asigurat că fac cât mai multe, hahaha!) și, ca urmare, am învățat numeroase lucruri și m-am maturizat, am devenit un om mai deștept și mai înțelept. Desigur, fiind o persoană care gândește, te străduiești să devii mereu cea mai bună variantă a ta. Nu am, însă, absolut deloc vreun regret în ceea ce privește treaba mea sau alegerile de carieră. Toată viața am urmat motto-ul: Dacă îmi urmez inima, nu mă voi rătăci.
Later edit: dacă v-a plăcut prima parte a acestui interviu, vă invităm să citiți și continuarea ei, care va apărea în curând pe site. Stay true, stay metal!
Lasă un comentariu