In seara de joi, 22 martie, inaintea inceperii concertului celor de la Speak Floyd: The Romanian Pink Floyd Tribute Band am avut ocazia sa stau de vorba cu doi dintre membrii trupei, si anume Sandy Deac si David Bryan, care ne-au vorbit despre muzica, proiecte personale si nu in utlimul rand, despre viata de muzician.
Pe David am avut ocazia sa il cunosc cu cativa ani in urma, pe un tren ruta Oradea – Bucuresti Nord, intr-o circumstanta interesanta de tipul “pe viata si pe moarte”… Dar, veti afla mai multe pe parcursul interviului.
Pe Sandy l-am cunoscut pentru prima data in aceasta seara, si pot sa va spun ca este un tip foarte carismatic si prietenos, care a avut foarte multa rabdare cu mine.
Interviul s-a desfasurat in doua parti, primul la rand fiind Sandy Deac, fondatorul proiectului Speak Floyd:
Maximum Rock: Am vazut recent o serie de poze pe pagina ta de Facebook din care am dedus ca te afli in acest moment in turneu cu trupa Desperado. Asa este?
Sandy Deac: Da, e un fel de turneu Desperado, se numeste “Agro Arena”. Noi suntem implicati in mai multe proiecte si sarim de la unul la altul.
M.R.: Ce imi puteti spune despre celelalte proiecte pe care le aveti?
S.D.: Eu personal am mai multe proiecte in acest moment, unul este Desperado la care lucrez acum, mai este Speak Floyd pe care ma straduiesc foarte mult sa il promovez, si, mai este Kappa, care este o trupa de progressive rock cu originile in anii ’80. Este un proiect foarte ambitios si foarte misto pe care o sa il readucem la viata acum, dupa 30 de ani. Ne-am hotarat sa facem un album si o sa fie un material foarte foarte interesant.
M.R.: Aveti o data stabilita penrtu lansarea albumului?
S.D.: Nu, nu avem. Tot ce pot sa iti spun este ca este un material mai altfel decat ce se intampla in Romania in momentul de fata.
M.R.: Asteptam cu interes un nou material progressive romanesc! Sa trecem acum la playlistul Speak Floyd. Sunt curioasa daca exista posibilitatea in viitor ca Speak Floyd sa abordeze piese mai “vesele” – din era lui Syd Barret – precum “Astronomy Domine” . Ar fi ceva destul de usor de cantat dupa parerea mea. Sau poate piese-concept mai lungi, de genul “Echoes”?
S.D.: Din pacate, in acest moment nu cantam piese de pe vremea lui Syd pentru ca el nu era un gagiu vesel; era un tip depresiv si era atat de tulburat incat a creat probleme atat de mari in trupa incat pana la urma a fost cumva eliminat, din pacate pentru el. Si din pacate si pentru ei, deoarece au recunoscut ca le-a parut rau, insa trebuiau sa mearga inainte.
M.R.: Sa inteleg ca doriti sa mentineti o nota pozitiva in concertele Speak Floyd?
S.D.: Ceea ce facem noi este in cea mai pozitiva nota care poate fi imaginata [zambeste]!
M.R.: Considerati piesele de pe albumul “The Wall” a fi pozitive?
S.D.: Depinde cum vezi lucrurile; din partea mea, da. Referitor la piesele “mai lungi”, noi suntem momentan in lucru cu piesa “Dogs” (de pe Animals), care este asa de complicata si atat de pretentioasa incat nu am considerat ca este necesar acum sa-i dam drumul in public. Noi lucram foarte mult la ea; in primul rand, pentru ca sa ma prind exact ce se canta la chitara acustica acolo e complicat, deoarece instrumentul trebuie acordat altfel. Sunt tot felul de detalii care daca nu sunt facute “asa cum este acolo” nu suna bine. Cel putin nu acum, insa din toamna, va suna!
M.R.: Pe langa impedimentele tehnice care se ridica in recreerea unei astfel de piese, credeti ca publicul ar avea rabdare “sa suporte” o piesa lunga de 20 de minute? Ma refer aici la publicul care nu este un fan atat de devotat, un inceptor intr-ale Pink Floydului.
S.D.: Vreau sa iti spun un singur lucru: pe mine si pe colegii mei nu ne intereseaza publicul care vine la concertele noastre ca sa asculte pentru prima data Pink Floyd. Ne intereseaza publicul care stie si care vine cu inima deschisa sa primeasca treaba asta. Nu ma intereseaza ce spune lumea: noi avem oricum un program foarte clar si cantam din el, asta este. Cei care stiu Pink Floyd il apreciaza si cei care sunt cu inima deschisa, lafel, il primesc. Deci nu trebuie sa facem nimic doar pentru ca “asa e moda”.
M.R.: Pentru ca tot am ajuns la subiectul public, as vrea sa te intreb cum te simti cand vezi prezente la concertele Speak Floyd doua generatii de oameni – atat tineri, cat si membrii din “garda veche”?
S.D.: Sincer, cand am inceput acest proiect si am vazut la primul concert public preponderent cu varste cuprinse intre 16 si 25 de ani – in ideea in care acesta stia sa cante si textele – mi-am spus ca acesta ar fi cel mai important motiv pentru care ar trebui sa continuam povestea Speak Floyd. Publicul este intotdeauna formidabil, deoarece cei care vin sa ne vada sunt cei care stiu ce se intampla acolo. Noi nu cantam la “zilele orasului”, nu avem un playlist in functie de “ce se cere”.
M.R.: As dori sa fac o mentiune vis-a-vis de “zilele orasului”. Stiu ca am participat la un concert Speak Floyd la zilele orasului Cluj Napoca [rad].
S.D.: Eu nu am spus ca nu cantam la zilele orasului Cluj Napoca, am spus ca nu cantam la zilele oraselor… E o diferenta [rade]!
M.R.: Ce iti inspira muzica Pink Floyd din punct de vedere emotional? Ce trairi te incearca cand ii asculti?
S.D.: Din punct de vedere emotional eu, personal, am o mare problema pentru ca, stiu ca asa e insa nu trebuie sa o recunosc: fac un furt de personalitate. Imi imaginez ca eu am compus muzica si ca, in momentul in care sunt pe scena, sunt ei (n.r. un membru Pink Floyd). De aceea, din momentul in care intru pe scena si pana in momentul in care ies, nu stiu ce mi se intampla. Am intrat si am iesit. Nu am amintiri din perioada concertului. Si asa o sa fie si in seara asta.
M.R.: Fiindca vorbim despre a intra in pielea personajului, eu una am dedus faptul ca joci rolul lui Roger Waters. Ma insel?
S.D.: Cineva il joaca pe Gilmour si, implicit, cineva il joaca pe Waters.
M.R.: Muzica contemporana se indreapta din ce in ce mai mult spre electronic, care tinde sa se amestece in toate genurile, inclusiv in rock. De asemenea, dupa lansarea albumului DSotM, datorita uzului sintetizatoarelor (mai ales pe piesele “On the Run” si “One of These Days”) Roger Waters a fost poreclit drept “Pionierul muzicii electro”. Esti de acord cu aceasta eticheta?
S.D.: Nu, nu sunt de acord. Waters a fost un vizionar si a facut un experiment, insa tatii muzicii electronice sunt Kraftwerk, care au inspirat toate trupele din ziua de azi care au elemente electro si clape. La un moment dat discutam cu colegii mei si ne amuzam gandindu-ne cum ar fi sa facem un tribute Kraftwerk. Ne-ar trebui 4 laptopuri si o atitudine mai serioasa [rade]. Ideea este ca se revine foarte mult la valorile vechi; noi ne imaginam ca asa cum este in Romania asa este si dincolo. Insa nu este asa. Afara se revine foarte mult la valori, la muzica foarte buna . Sunt oameni care gusta muzica buna, mai ales copii. Spre exemplu, fiica mea gusta muzica Queen, Led Zeppelin sau Pink Floyd desi are 10 ani si mi se pare ca este dovada cea mai clara ca valoarea transcende in istorie.
M.R.: Sa inteleg atunci ca nu ai aborda in proiectele personale o combinatie intre electro si rock. Practic te-ai concentra pe puritatea genului muzical?
S.D.: Muzica pura este muzica aceea care transmite senzatii, care iti ridica parul de pe spinare. Asta e muzica pura. Restul sunt doar discutii si gusturi.
M.R.: Cum a fost experienta showlui “The Wall” pentru tine?
S.D.: Eu am vazut “The Wall” de patru ori, si am observat ca la fiecare concert, Roger Waters creaza alte lucruri. Un concert nu seamana cu altul, sunt idei noi care apar, proiectul evolueaza. Nici macar el nu cred ca vede ca ar fi perfect. Toate cele patru concerte au fost senzationale, insa cel mai mult mi-a placut cel de la Budapesta fiindca a fost cel mai bine pus la punct. Din pacate, la cel din Bucuresti nu am fost pentru ca nici eu nu pot fi atat de ipocrit incat sa ma duc sa-l vad de cinci ori; l-am vazut suficient, am inteles ce era de inteles acolo si cred ca a fost ok asa.
M.R.: Le poti transmite un mesaj admiratorilor Speak Floyd?
S.D.: Am un mesaj foarte simplu si foarte clar pentru ei, pentru ca multa lume ne judeca. Urmaresc foarte de indeaproape comentariile care se fac vis-a-vis de trupa si vad ca foarte multa lume ne judeca, insa totusi, admit ca suntem o trupa foarte ok. Eu sunt mandru ca am reusit sa ajungem la un nivel de performanta intr-un timp foarte scurt, insa ii rog sa priveasca cu inima ceea ce facem noi, pentru ca o facem cu foarte mult suflet. Nu facem averi din treaba asta, noi suntem un tribute band al unor Dumnezei. Aducem un tribut si nimic mai mult. Nu facem concursuri de tipul “cine canta mai corect” sau “cine realizeaza mai bine o anumita parte”. Asta vreau sa se inteleaga. Noi transmitem mesajul prin prisma creierelor noastre si ii privim cu drag pe admiratori si ne dorim sa fie cu inima deschisa.
In continuare, l-am invitat pe David Bryan sa ne spuna mai multe:
M.R.: David, ma bucur sa te revad. As dori sa te rog sa ne povestesti cum ne-am intalnit noi doi, in anul 2011. Daca iti amintesti, fireste.
David Bryan: Of, nu mai tin minte exact…
M.R.: Uite, iti dau cateva cuvinte cheie: criza de astm, tren.
D.B.: [entuziasmat] Aaa… Daaa! Tu erai?! Da! Imi amintesc! Am mai vorbit despre asta de atunci!
M.R.: Exact.
D.B.: Tu stii de cate ori am povestit intamplarea asta? Am spus oamenilor: “Tu stii ca o fata mi-a salvat viata?”. Da… Pai, ceea ce s-a intamplat a fost ca am avut o criza de astm pe tren si aproape era sa mor [rade]. Imi uitasem medicamentul pentru astm acasa si, avand acea criza, mi s-a facut foarte rau. Domnul controlor devenise foarte panicat pentru ca nu stia ce sa faca, deja chemase ambulanta sa vina pentru mine la urmatoarea statie. Si, venise o fata care a intrebat ce se intampla, conductorul a spus despre mine, ca am atac de astm si ca nu pot sa respir. Dupa care, dupa doua minute apare fata cu un inhalator si zice: “Uite, eu am inhalator la mine”.
M.R.: Defapt nu era al meu, insa sansa a fost sa ma aflu in compartiment cu o doamna care avea aceiasi problema de sanatate, asa ca i l-am cerut.
D.B.: Asa, da, da. Am primit deci inhalatorul, am tras o data din el, si mi-am revenit! Totusi, de dimineata, cand am ajuns la Bucuresti am mers la spital ca sa ma asigur ca totul este in regula. Dar sa stii ca mi-ai salvat viata, puteam sa mor [rade].
M.R.: Ma bucur ca te-am putut ajuta. Cum lucreaza destinul asta! Sa trecem acum la muzica. Dimineata, pe tren, undeva pe la Ploiesti, imi povesteai despre Eurovision si despre cum ai venit in Romania ca sa iti urmezi visul de a deveni cantaret. Vroiam sa te intreb: ce s-a schimbat in viata ta de atunci? Ce se mai intampla cu Hotel FM?
D.B.: Sa stii ca imi pare rau pentru foarte multe lucruri, pentru ca dupa Eurovision nu s-a mai intamplat mare lucru. Am incercat sa merg mai departe cu Hotel FM, dar nu vreau sa spun prea mult, e un subiect destul de sensibil pentru mine. Am incercat ceva cu ei insa nu a functionat. M-am mutat la Bucuresti avand promisiunea de la Radu Groza (n.r. managerul Hotel FM) ca ma va ajuta sa imi gasesc un job, insa nu a mers, asa ca am ramas pe cont propriu.
Lucrurile au mers greu la inceput dupa ce m-am mutat la Bucuresti, deoarece nu aveam nicio cantare, nu prea cunosteam pe nimeni aici. Asa ca, am decis sa ma inscriu la Vocea Romaniei, sa ma lansez printr-un concurs care avea audienta TV si astfel sa imi fac relatii noi. Mi-a fost umpic frica, fiindca am trecut de la o competitie mare – Eurovision – la una mai mica – Vocea Romaniei – si nu asta ar fi ordinea lucrurilor in general. Insa a fost ok, mi-am facut cunostine noi, am inceput sa am concerte si totul a devenit ok. Sunt dezamagit ca nu am putut avansa in competitie, dar nu mai conteaza acum. Mi-am dat silinta, am cantat cat am putut de bine si asta conteaza.
M.R.: Am vazut recent pe Facebookul tau, poze dintr-un performance de tip cabaret. Ce ne poti spune despre asta?
D.B.: Inca din copilarie mi-a placut foarte mult sa joc un rol; iubesc arta teatrala, sa joc in productii teatrale. Mi-am dorit foarte mult sa ma intorc la aceasta pasiune, sa lucrez cu dansatori, cu actori. Astfel, am primit acest job de performer de cabaret in Mulanruj pe care l-am facut cu mare drag. Mi-a placut foarte mult sa lucrez alaturi de colegii mei, e foarte frumos cand esti inconjurat de oameni cu atitudine pozitiva si care imi amintesc de perioada scolii.
M.R.: Ai facut scoala de teatru?
D.B.: Da, sunt licentiat in actorie, diploma obtinuta la o facultate din Marea Britanie. Stii, renumeratia nu este prea mare la Mulanruj, insa nu am facut acest job neaparat pentru bani, ci mai mult pentru mine, pentru bucuria mea. Iubesc sa fiu pe scena. Nu stiu insa cat va mai dura, deoarece tind sa ma plictisesc foarte repede, stii? [rade]
M.R.: Sa speram ca nu te vei plictisi prea repede de trupa Speak Floyd.
D.B.: [rade] De speak Floyd, nu, categoric. Ii iubesc pe oamenii acestia!
M.R.: Vad ca esti un artist versatil, abordezi diferite genuri de muzica, de la pop la rock.
D.B.: Cant orice, imi place sa ma implic in proiecte diferite, desi lumea imi spune ca nu fac bine si ca ar trebui sa imi gasesc un stil al meu si sa ma concentrez pe el. Si probabil ca au dreptate. Insa eu cred ca inca sunt in cautarea propriului stil. Am inceput sa iau lectii de chitara in urma cu 6 luni si incerc sa imi compun propria muzica si propriile versuri, in loc sa astept dupa compozitori sa ma ajute. Am asteptat timp de 6 ani. Stii, daca vrei sa faci ceva concret, trebuie sa te apuci sa o faci singur.
M.R.: Asculti muzica rock? Te consideri a fi rocker sau.. altceva?
D.B.: Nu sunt foarte sigur ca sa iti zic sincer. Imi place muzica comericala, chiar imi place, trupe precum Avicii, Swedish House Mafia. Insa imi plac si cei de la One Republic sau Muse – pe care ii consider sa fie mai apropiati de stilul meu, iubesc versurile lor. Iubesc orice piesa care are versuri cu un inteles, care are un mesaj. Nu imi plac piesele cu vresuri de genul [canta si gesticuleaza] “Oh mamma mamma, shaka laka laka” [rade].
M.R.: Ce inseamna trupa Pink Floyd pentru tine? Cand i-ai descoperit?
D.B.: I-am descoperit cand eram foarte mic, probabil pe la 10 ani, mama mea ii asculta. Insa nu le-am acordat prea mare atentie atunci, nu eram foarte interesat de ei. Imi placeau insa concertele lor, stii, cu toata recuzita si efectele de show. Din punct de vedere muzical erau cam prea psihedelici pentru mine, prea complicat pentru acea varsta. Insa, dupa ce i-am cunoscut pe colegii de la Speak Floyd, am inceput sa ascult aceasta trupa si a inceput sa-mi placa. Am intrat in proiectul Speak Floyd inainte sa cunosc mai bine trupa Pink Floyd. Asa ca, am inceput sa urmaresc concertele Pink Floyd si am incercat sa le inteleg muzica, si a inceput sa imi placa foarte mult. Totusi, nu este un gen de muzica pe care l-as aborda intr-un proiect personal. Imi place doar sa le cant muzica si sa lucrez cu Speak Floyd. Speak Floyd este format dintr-un grup de oameni foarte draguti, care canta foarte bine si asta e foarte important pentru mine.
M.R.: Cum te simti cand joci rolul unui vocalist Pink Floyd? Incerci sa intrii in pielea personajului lui David Gilmour/ Roger Waters?
D.B.: Eu mai mult cant partile lui Gilmour; Sandy il canta pe Waters. Insa pe piesa “Wish You Were Here” l-am fortat pe Sandy sa ma lase sa cant, desi era rolul lui Waters, pentru ca imi place piesa foarte foarte mult [rade]. Si m-a lasat, desi stiu ca el dorea sa fie Waters si eu sa fiu Gilmour.
M.R.: Ai vazut showul “The Wall”? Ti-a placut?
D.B.: Mi-a placut la nebunie, a fost spectaculos. Un show grozav. Mi-au palcut ciocanele foarte mult, porcul gonflabil de asemenea! [rade]
M.R.: Le poti transmite un mesaj admiratorilor Speak Floyd?
D.B.: Urmariti-ne pe Facebook [rade]! Veniti la concertele noastre, sunt sigur ca va veti simti foarte bine, deoarece suna foarte bine si suntem singura trupa de tribute Pink Floyd din Romania. Nu va vom dezamagi!
Le multumesc foarte mult lui Sandy si David pentru timpul si rabdarea acordate si le doresc cat mai multa putere de munca. Si multe showuri incendiare!
Sursa foto: Facebook.
Lasă un comentariu