La moartea lui Charlie Watts

1.260 vizualizări

Dincolo de amintirile depănate şi de lacrimile vărsate, de moşteniri – materiale sau spirituale – şi de ideea de a duce mai departe creaţia cuiva, stă implacabilă evidenţa lucrului pe care, mai ales în vremurile noi, omul face adesea tot ce poate ca să-l uite, ca să amâne pe altădată gândul la el: condiţia noastră de muritori. Şi de multe ori, chiar când realitatea ne loveşte în faţă, ne ascundem după circumstanţele extraordinare. Unul moare într-o tragedie – „nu poate să mi se întâmple aşa ceva şi mie”; altul, de supradoză – „eu nu mă droghez sau, oricum, mult mai rar”; lui cutare i-a stat inima – „eu merg la sală”; şi tot aşa, la nesfârşit.

Dar zilele acestea ne-a sosit vestea unei morţi pe atât de simple şi aproape fireşti (moartea nu e niciodată firească!) pe cât era şi stilul de interpretare al celui în cauză: Charlie Watts. Curg mesajele şi nimeni nu se aştepta la altceva. Mulţi dintre noi nici nu au trăit cât a cântat Charlie Watts, singurul baterist care apare pe albumele Rolling Stones şi astfel parte din trioul completat de Mick Jagger şi Keith Richards. Lumea îşi aminteşte de anecdote – cea mai cunoscută fiind probabil cea cu Watts pocnindu-l pe Jagger:
„Să nu mai spui niciodată că sunt toboşarul tău, tu eşti solistul meu vocal”.

Se vorbeşte, ca de obicei, despre „legendă”, „influenţă covârşitoare”, „stil unic”. Unii vor să pluseze, să arate că au înţeles, să îşi scoată la iveală cunoştinţele. A fost Charlie Watts un mare baterist? Putem diseca întrebarea pe sute de pagini. Este Rolling Stones o mare formaţie? Este, însă nu din motivele pentru care este Beatles. Cvartetul din Liverpool a marcat o schimbare în istoria muzicii, a pus bazele unui nou limbaj. Londonezii nu au făcut decât să scrie nişte cântece într-un stil căruia nu i-au adăugat prea multe. Numai că o fac de aproape 60 de ani, iar „nişte” înseamnă în cazul de faţă sute. Oricine are un dram de talent şi ceva exerciţiu poate să cânte ca ei, ba chiar şi să scrie piese. „Jagger nu e mare vocal, Keith cântă mult mai bine decât el”, s-a auzit şi la noi o voce avizată după unicul concert Stones de la Bucureşti. Aşa e, dar, în ciuda tuturor acestora, „Wild Horses”, „Angie”, „Brown Sugar” sau „Paint It Black”, cântece care răsună până şi în urechile unora care nu ştiu nimic despre compozitorii lor, sunt piesele Stones, nu ale altcuiva, cu vocea lui Jagger, nu a unui (poate uşor de găsit) mult mai bun cântăreţ. Dacă ai făcut un an de tobe şi nu poţi să acompaniezi cam orice cântec Stones, e vremea să te laşi. „Făcea exact cât trebuia, nici mai mult, nici mai puţin”, a scris Joan Jett la moartea lui Charlie Watts. Mi-e teamă că şi acesta e un clişeu printre altele, o încercare de a „scuza” cumva lipsa de artificii de virtuozitate. „A cântat şi jazz, are înregistrări care dovedesc talentul lui în acest domeniu”, a punctat Alex Skolnick, care de la moartea lui Dimebag încoace nu s-a lămurit că unora pur şi simplu le iese o muzică plină de forţă şi fără să reverse valuri de tehnică. Discuţia este oarecum inutilă, pentru că pur şi simplu aceste detalii pălesc în faţa evidenţei: Charlie Watts a cântat aproape 60 de ani în Rolling Stones. Charlie Watts este (şi el) Rolling Stones. Punct.

Dacă ar fi murit Keith Richards sau chiar şi Mick Jagger, ne-am fi mirat că au apucat până şi vremurile noastre. Şi ne-am fi consolat, cum spuneam mai sus. „Oho, păi dacă ăştia, cu tonele de droguri şi alcool pe care le-au băgat, au ajuns până aici, păi eu…” Ăştia erau în faţă, Charlie Watts era în spate. În timp ce ei – şi tovarăşii lor de drum, începând cu prima forţă motrice a trupei, Brian Jones – se scăldau în excese şi scandaluri care ajungeau să-i facă odioşi până şi unora dintre rockeri (autorul acestor rânduri a fost de mai multe ori unul dintre aceia), Charlie rămânea cel care, în timpul orgiilor de la casele lui alde-Hugh Hefner, juca darts cu servitorii. Tipul retras, cu zâmbet enigmatic, cu o căsnicie care a durat până la moarte, adică aproape cât cariera trupei, care ştia să se îmbrace ca un adevărat gentleman, iubitor de jazz care nu se ferea să sublinieze limitările rock-ului, cel care a refuzat să-şi scrie autobiografia pentru că nu i se părea că ar fi prea interesant şi care nu a citit-o pe a colegului său, Keith Richards, pentru că, „ştiu, am fost acolo”. Cel pe care, cum inspirat titra o revistă acum câteva zile, nu îl impresiona nimic, nici măcar Rolling Stones.

Şi moartea… Charlie Watts, bateristul uneia dintre cele mai cunoscute, longevive şi bine vândute formaţii din istoria muzicii, a murit pentru că… Pentru că, după o vreme, mai şi murim. La 80 de ani, mai târziu sau chiar mai devreme. Nimic mai subtil decât ce vedem zilnic. Stăm ce stăm pe aici, apoi trecem la cele veşnice. Chiar fără să fi făcut excese, chiar fără să ne lovească vreo tragedie neobişnuită. Material de reflecţie. Bob Dylan cântă la 80 de ani şi scrie versuri dintre cele mai bune ale sale. Se întâmplă. Charlie Watts iese din scena acestei vieţi. Şi asta se întâmplă, doar că mult mai des. De fapt, cam totdeauna. Ce facem cu „clipa cea repede”? Ei, asta e altă poveste. Dar în caz că eram tentaţi să uităm că nu suntem veşnici pe acest pământ, Charlie Watts tocmai ne-a făcut un semn. Cum se cuvine oricărui toboşar.

Dumnezeu să-l odihnească!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*