Leafblade, Abigail / 14.12.2011, Wings Club, Bucuresti

176 vizualizări

O muzica delicata pentru o seara de iarna. Atmosfera intima, lume putina si sentimentul unei intalniri intre prieteni vechi.

Dupa mai bine de cincisprezece ani de activitate, Abigail se afla la un nou debut. Grupul din jurul lui Razvan Alexandru este la primul sau concert acustic, cu trei chitare, doua voci si contributia cu tenta clasicizanta a invitatelor Diana (vioara) si Iulia (violoncel). Desi publicului i se cere ingaduinta pentru eventualele stangacii, aranjamentele sunt reusite si transpunerea lor pe scena de efect. Solistul vocal principal, Mihu, se achita bine de sarcina neobisnuita pentru el – poate ca un plus de pathos in momentele recitate s-ar impune, insa, altfel, prestatia este convingatoare. Cu piese vechi („Bitterness/Tears”, „Sonet”) si mai noi („Sweet Cruelty”, „It is the Night I Fear”), setlistul e echilibrat si asezonat cu surprize, cum ar fi preluarea acustica dupa „Lost Control”, piesa Anathema compusa de Duncan Patterson, aflat in sala alaturi de colegii de la Alternative 4. Abigail este practic pe cale sa-si creeze o identitate alternativa (scuzati jocul accidental de cuvinte). Printre finisajele necesare se impune si o atentie sporita acordata nuantelor dinamice.

Toate instrumentele sunt la acelasi volum si par sa se concureze intre ele, in timp ce violoncelul acopera uneori tot. Este, desigur, o problema de sunet, insa si tehnica de ciupit, de atac al corzilor, trebuie sa evolueze in directia unui rafinament pe care tocmai interpretarea acustica il face posibil. Dincolo de acestea, este unul dintre cele mai reusite concerte ale bucurestenilor, dupa cum ne confirma si un fost solist vocal, cel cu care s-a inregistrat EP-ul „Sonnets”.

Anuntul ca Leafblade va canta la Bucuresti nu a generat o afluenta de public, insa muzica duetului din Liverpool se pliaza oricum mult mai bine pe o atmosfera intima. Chitaristul/solist vocal Sean Jude este un visator si un poet care stapaneste cu arta menestrelului instrumentul. Fiecare piesa e ca o poveste care te transpune in taramurile vechilor celti, in mijlocul zapezilor de altadata sau in nevinovatia unui suflet de copil. Basul lui Kevin Murphy puncteaza armonia lasand in acelasi timp spatiu pentru chitara si vocea care umplu sala.

Un timbru care aminteste de cantaretul popular britanic si de cate un bluesmen cu baza europeana se suprapune peste sunetul corzilor ciupite ale chitarei, cu arpegii si acorduri placate, pasaje melodice cantabile si rudimente de polifonie. De multe ori constructia armonica este de tip pur vocal, cu doua voci propriu-zise evoluand in structuri omofone cu basul si chitara. „De obicei vorbesc mult, ca o baba, voi incerca sa nu o fac si acum”, spune Sean Jude, care insa ne introduce de fiecare data inspirat in taramurile iernii, la caderea zapezii, in adancimile unui „Spirit Child”, in poezia lui Yeats sau intre vechile legende („Rune Song”). Muzica meditativa, delicata, este rasplatita de aplauzele calduroase ale celor prezenti. Cum spuneam la inceputul acestei cronici, este o seara de iarna perfecta. Vagile influente Led Zeppelin – din perioada inceputa odata cu albumul „III” – sunt marturisite printr-o preluare excelenta, „No Quarter”, in timp ce piesa „The Wind Cries Mary” a lui Jimi Hendrix completeaza potpuriul muzical al serii.
Nu raman prea multe de spus. Fiecare pata de frumusete este o raza de speranta in prezentul mohorat. Pentru a ne bucura de ea, este suficient un simplu „multumesc”.

(Text: Paul Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu)

O galerie foto se poate viziona AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*