La doi ani de la tratamentul cu “pastila psihedelica” (Psychedelic Pill – 2012), in luna aprilie acestui an Neil Young ne-a servit un nou material inedit, si anume, un album de coveruri total diferit din punct de vedere al calitatii sunetului fata de lucrarile anterioare ale artistului.
Neil Young si-a petrecut ultimele luni lucrand la un proiect de care este foarte mandru: Pono – un player muzical care promite ascultatorilor calitate audio de exceptie in varianta digitala, astfel artistul reusind sa isi indeplineasca misiunea de “puritan” al muzicii. Acesta a fost un critic indarjit al degradarii muzicii de format mp3 timp de multi ani, oferind aceasta alternativa audio high-end pentru a satisfice pana si cele mai pretentioase gusturi.
Cu privire la ultimul sau material, Young se intoarce la radacini, facand o miscare paradoxala odata cu A Letter Home. Acest material compus din coveruri-tribut, a fost inregistrat direct pe vinyl la Atelierul de muzica Nashville al lui Jack White cu ajutorul unui dispozitiv numit Voice-O-Graph, o masinarie care ofera un sunet low-def a la anii 1940 si, de asemenea, cu resurse instrumentale limitate: o chitara acustica, o muzicuta, un pian si interventii vocale din partea lui White.
Practic, avem de-a face cu o calitate muzicala opusa materialelor anterioare, deoarece pe A Letter Home intalnim un sunet vintage, plin de pocnituri, zgarieturi si sarituri specifice unui disc de pickup uzat. Insa aceste defecte nu vor stirbi frumusetea discului, ci din contra, acestea fac tot farmecul experientei A Letter Home – unul dintre cele mai placute albume Neil Young din ultimii ani.
Lista de piese se compune din cantece folk celebre precum „Girl From the North Country” a lui Bob Dylan sau „Early Moring Rain” a lui Gordon Lightfoot sau capodopere rare precum piesele „Changes” a lui Phil Ochs sau „Needle of Death” a lui Bert Jansch.
Prelucrarile simple si dezgolite ale lui Young, care foloseste doar voce si o chitara unplugged pe majoritatea cantecelor, releva o sinceritate nefabricata care s-ar pierde in contextul unor inregistrari la calitate standard de studio. Artistul ne gadila cu un sentiment de nostalgie, cantadu-ne undeva dintr-o lume demult apusa .
Young isi prezinta albumul printr-o scrisoare adresata defunctei sale mame, rugand-o sa stea de vorba cu tatal acestuia si sa ii transmita un mesaj raposatului sau coleg sau de trupa Ben Keith. Acest act denota, intr-o maniera dulce-amaruie, faptul ca artistul nu si-a pierdut simtul umorului, facand din acest material un panaceu pentru suflet.
Odata setata aceasta atmosfera, albumul se deschide cu piesa „Changes” (Phil Ochs), o piesa pe care Young, cu ajutorul unei voci fine si a unei chitare atinse tandru, ne vorbeste despre imbatranire si pierderea celor dragi: „Your tears will be trembling, now we’re somewhere else, one last cup of wine we’ll pour/ And I’ll kiss you one more time, and leave you on the rolling river shores of changes”. La un moment dat pe parcursul cantecului, artistul greseste un schimb de acorduri, lucru care face aceasta piesa sa fie imperfecta precum orice fiinta umana si, nu in ultimul rand, o face sa fie lafel de intima precum niste ganduri scrijelite pe o pagina de jurnal.
Continuam cu versiunile dezgolite ale pieselor „If You Could Read My Mind” si „Early Morning Rain” (Gordon Lightfoot), pe care Young reuseste sa le aduca inapoi la origini prin intermediul unor mesaje acustice bine plasate despre dorul de casa si suferintele cauzate de dragoste. Pe unul dintre duetele cu Jack White – „I Wonder If I Care as Much” (Everly Brothers) – artistul reuseste sa obtina un tribut facut ca la carte, vocile celor doi sunand absolut superb impreuna.
Cateodata, pe parcursul albumului, calitatea de inregistrare distrage atentia de la esenta pieselor. Spre exemplu, coverul piesei „Reason to Believe” (Tim Hardin) este contorsionat in asa fel incat versiunea originala devine net superioara. Uneori, Young sufla atat de tare in muzicuta incat acopera celelalte intrumente, iar in alte parti, calitatea sunetului nu aduce nici un beneficiu pieselor carora li se aduce tribut. Cantecele despre care vorbim aici sunt „Since I Met You Baby” (Ivory Joe Hunter), „My Hometown” (Bruce Springsteen) si „On the Road Again” (Willie Nelson).
Young a declarat faptul ca a ales pentru acest album piese pe care le iubeste si care i-au schimbat viata, si, in ciuda manierei arhaice de inregistrare, acestea reprezinta o „muzica frumoasa”. Astfel, nimic nu poate fi mai minunat sau mai profund pe acest album decat coverul piesei „Needle of Death” (Bert Jansch) – o piesa trista despre abuzul de heroina, substanta care a inspirat o multime de piese Neil Young si care i-a furat multi prieteni artistului.
Avand in vedere faptul ca Neil Young a fost concetrat mai mult pe modul de a canta decat pe modul in care suna albumul, A Letter Home reuseste in final sa nu intre intr-o contradictie atat de mare cu conceptul Pono. Ambele realizari ale artistului rezida din iubirea profunda a acestuia pentru muzica.
Ce parere aveti, va place aceasta abordare vintage?
Tracklisting:
1. „Changes” (Phil Ochs)
2. „Girl from the North Country” (Bob Dylan)
3. „Needle of Death” (Bert Jansch)
4. „Early Morning Rain” (Gordon Lightfoot)
5. „Crazy” (Willie Nelson)
6. „Reason to Believe” (Tim Hardin)
7. „On the Road Again” (Willie Nelson)
8. „If You Could Read My Mind” (Gordon Lightfoot)
9. „Since I Met You Baby” (Ivory Joe Hunter)
10. „My Hometown” (Bruce Springsteen)
11. „I Wonder If I Care as Much” (The Everly Brothers)
Lasă un comentariu