Nick Cave and the Bad Seeds – Push the Sky Away

Daca sunteti in cautarea coloanei sonore perfecte pentru o regresie intr-o viata anterioara efectuata intr-o seara fierbinte de iulie, cu tigareta cu aroma de vanilie alaturi si bauti, in mod elegant, din cauza sampaniei, apelati fara teama la noul album NICK CAVE AND THE BAD SEEDS.

„Push the Sky Away” (lansat pe data de 19.02.2013) este o bijuterie discografica de o finete remarcabila, scoasa din profunzimile linistit-intunecate ale sufletului muzical al maretului Cave.

Fanii artistului care asteptau ceva mai apropiat de proiectul Grinderman al lui NC vor gasi cu totul altceva. Odata cu plecarea lui Mick Harvey, vechiul chitarist si colegul de compozitie al muzicianului, sound-ul formatiei a devenit bland, reflexiv si melancolic, cultivand subtilitati precum insertiile de coarde,loop-uri,linii fragile de bass si chitare intime.

Astfel, se simte influenta multi-instrumentistului Warren Ellis, care si-a adus mai mult aportul pe acest disc, caracterizat, asa cum am scris mai sus, de sentimentul de intimitate.

In ceea ce priveste versurile, Nick Cave spune povesti, ca de obicei, in bunul sau stil narativ, profund „oral”. Artistul a dus la perfectie tehnica fluxului constiintei, reusind sa nu cada niciodata in derizoriu. Dimpotriva, este posibil ca versurile de pe „Push the Sky Away” sa fie printre cele mai sincere si personale.

Se vorbeste despre drama trecerii timpului, despre spectacolul fara sens, dar induiosator, al existentei umane, despre mirese-copil si sirene, simboluri ale unui ideal inselator. Marea, apropierea inevitabila a batranetii, superficialitatea tineretii si dorinta de a scapa de limita paradoxala impusa de cer sunt teme predilecte pe acest disc contemplativ.

Productia este fara pata si aduce in peisajul sonic contemporan un sound cald, uman, „analog”, mult diferit de perfectiunea glaciala a sunetului ultra-tehnic cultivat de multe dintre formatiile actuale.

„We No Who U R” contureaza de la primele note directia creativa a materialului, prin clapele fragile care „aiureaza” elegant pe langa glasul expresiv pana la paroxism al lui Cave. Efectele bizare din fundalul piesei „Wide Lovely Eyes” creeaza un vibe fantomatic, iar ca linie melodica, cantecul aminteste de „Ring of Fire” a lui Cash. De gustat felul in care chitara „ciupita” conduce ritmic toata compozitia.

„Water’s Edge” invie un bas transgresiv, dublat de viori orientale si de vocea revoltata, militanta in stilul funebru a lui Cave. Show-ul usurintei si naivitatii femeilor, desfasurat pe scena dorintei neostoite a barbatilor, totul intr-un decor marin, este filtrat prin ochii deja imbatraniti ai poetului vizionar.

Totul se sfarseste in armoniile sensibile ale ultimelor cateva secunde ale piesei, care dezvaluie tragedia pierderii tineretii. „Jubilee Street” este un cantecel grungey-folky-bluesy despre o prostituata a carei soarta nu a fost tocmai stralucita. Bucata are o crestere perfecta, deschizandu-se asemenea unei flori intunecate si terminandu-se intr-o bogatie „spectrala” a orchestratiei.

„Mermaids”, piesa-star a discului, incepe minimalist, cu o distorsiune simpla peste care se suprapune glasul marcat de anxietate a lui Cave. Refrenul explodeaza delicat intr-un soundwall condus de acorduri de chitara rece, atins din cand in cand de niste clape ratacite. Acestea isi continua lucrarea si in strofa a doua. Piesa te bantuie prin expresivitatea sa intoxicanta.

„We Real Cool” reprezinta cea mai paradoxala melodie de pe disc. Basul furios, ajutat de niste note de pian rasarite din neant, completeaza glasul negru de repros al solistului. Putin cate putin viorile te iau pe sus si intervine si bateria, dar basul este efectiv nemilos. Cantecul este de o melodicitate transgresiva, care nu reuseste, insa, sa imblanzeasca tristetea agresiva a aceluiasi bas…omniprezent si de neinfrant.  

„Finishing Jubilee Street”, un cantec despre visul avut de Cave dupa terminarea piesei citate, are ceva profund ritualic in ritmurile folosite si duce cu gandul spre muzica „neagra”, mai ales cand vocalistul isi incepe discursul mai mult „rostit” decat „cantat”. „Higgs Boson Blues” este fara doar si poate o capodopera care, din nou, evoca sound-uri „black as coal”. Ramane un mister cum reuseste Cave sa transforme pana si un suspin scurt intr-o revelatie. 

Piesa face referire la o particula elementara descoperita de curand de fizicieni. Aceasta a dat peste cap universul oamenilor de stiinta care s-au vazut, dintr-o data, in posesia raspunsului la prea multe intrebari. „Push the Sky Away” incheie albumul intr-o nota de o melancolie ultima, creata de vocea resemnat-disperata a lui Cave, care canta pe fondul intunecat al unui synth care suna ca o orga deghizata. Mesajul piesei este ca finalul – oricare ar fi acesta – trebuie tinut cat mai departe cu putinta pentru a permite sufletului sa continue sa traiasca, intr-o forma sau alta.

Discul se termina ca un „fade-out” sonic care iti lasa inima in transa si te face sa vrei mai mult. Din fericire pentru Nick Cave and the Bad Seeds, acest principiu al amanarii inevitabilului da roade grozave si creeaza albume originale ca „Push the Sky Away” care reprezinta o lansare unica in cariera formatiei.

Asteptam cu nerabdare materializarea urmatoarei incercari de a impinge cerul cat mai departe.

Tracklisting:

We No Who U R
Wide Lovely Eyes
Water’s Edge
Jubilee Street
Mermaids
We Real Cool
Finishing Jubilee Street
Higgs Boson Blues
Push The Sky Away


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*