
(de corespondentul special la fața locului Raluca Bicu)
Băieți și fete, am asistat la prima filmare de videoclip din viața mea. Hai să vă povestesc cum a fost.
Se făcea că într-o zi am intrat pe Facebook și m-am trezit tagată într-un post scris de formația OMUL CU ȘOBOLANI, în care oamenii anunțau că filmează clip nou și mă chemau cu nume și prenume să mă prezint la fața locului. Acum, gândiți-vă că ascult OCS de la 13-14 ani și că atunci când eram mică mi se păreau un fel de zei pe pământ. Da? Rezultă încântare maximă. Am pus-o pe maică-mea să îmi caute urgent pe la ea prin dulap tricoul cu OCS pe care nu îl mai văzusem de cel puțin jumătate de an, căci de, veșminte speciale la ocazii speciale.
Soarta crudă a făcut să mă apuce o răceală fix înainte de filmare, dar m-am îndopat cu Paracetamol și mi-am luat o batistă la mine, zicându-mi că, fie ce-o fi, eu nu ratez filmarea asta. Taximetristul care m-a dus a fost foarte simpatic și mi-a cerut cu doi lei mai puțin, fiindcă, zicea el, am făcut conversație interesantă. Binili învinge, fraților.
Filmarea avea loc într-o parcare, la ultimul etaj, așa că am urcat prin întuneric împreună cu restul de fani veniți să asiste. Parcarea era goală, în afară de mașina trupei, iar setul de tobe al lui Mihnea era pus între doi stâlpi. La momentul respectiv, Gilda, care cântă cu OCS pe piesa asta, deja își filmase secvențele și plecase, așa că pe ea nu am văzut-o decât în poze, după filmare. Ne-am pus și noi hainele de iarnă claie peste grămadă lângă masa cu gustări și ne-am adunat în jurul regizorului, Radu Ungureanu, să aflăm ce aveam de făcut.
La primele duble ne-am strâns în jurul formației, care cânta, și ne-am apucat să ne zbânțuim și să fluturăm niște steaguri pe care scria NOT 4 SALE. Cu excepția steagurilor, și, firește, a camerei de filmat fixată țintă pe noi, era fix atmosfera de la toate concertele OCS la care am participat până acum. Am dansat noi ce-am dansat, apoi am luat o pauză de reîncărcare a bateriilor.
Următoarele duble ne-au găsit poziționați în semicerc extins, în jurul formației, de care trebuia să ne apropiem în pas normal imediat ce începea melodia, și să ne oprim la un punct stabilit de dinainte de regizor. Am filmat de vreo câteva ori și scena asta, iar eu am reușit în mod absolut miraculos să nu strănut deloc. Altă pauză, și la punctul ăsta majoritatea scenelor relevante deja fuseseră trase. Mai rămânea ca cinci dintre noi, cine dorea, să alerge prin parcare cu steagurile suspomenite. Aici am zis pas, pentru că, vedeți dumneavoastră, eu nu prea alerg în general, sunt un fel de melc deghizat în om. Am fost totuși de acord să apar în fața camerei ținând unul din steaguri, alături de cei doi prieteni cu care venisem la filmare.
Și cam asta a fost, cred că mai mult de patru ore nu a durat toată treaba. Rezultatul final îl puteți vedea aici, cu mulțumirile de rigoare formației Omul cu Șobolani, Gildei Comârzan de la Radio Guerrilla, domnului regizor și tuturor celorlalți oameni implicați. Mie mi-a plăcut, sper să vă placă și vouă!
Lasă un comentariu