Ma lamentam nu cu mult timp in urma ca nu mai ajung la concertele mici, din cel mai veritabil underground romanesc, asa cum faceam acum cativa ani cand bateam aproape saptamanal bodegile, unele de-a dreptul spelunci, avand ca ghid afisele alb-negru ce impanzeau orasul. Acum acele afise sau cele mai multe au disparut si parca si acele concerte odata cu ele. Sau, asa cum bine imi indica un amic, nu mai stim noi de ele, ne-am imburghezit si nu ne mai ajunge orice cantare cu prajina la nas, plus ca unde mai pui ca oricum evenimentele metal de cateva niveluri mai sus sunt la ordinea zile si abia reusesti sa le faci fata. Iata de ce, atunci cand aripa mai dura a familiei a zis ceva de BLIND SPIRITS si lansarea Trapped into Reality, s-a produs un oarecare declic. Recunosc, rusinata, ca primul gand a fost „cand sa mai merg si la asta?”, dar apoi mi-am amintit de lamentarea de care vorbeam la inceput si m-am mobilizat spre Damage Club. Ajunsa acolo, mi-au revenit toate amintirile vechilor concerte – barul intunecos de sub boltile din subsol, fumul dens, lumea putina – si cat mi-au lipsit toate acestea! Concertul in sine se pregateste la parter, intr-o sala larga si mai aerisita, iar baietii si prietenii lor se agita sa faca sunetul cat mai bun; asa cum voi observa, eforturile vor fi pe deplin rasplatite.
Cand am vazut prima data Blind Spirits, acum ceva ani buni, impresia generala a fost: oau! Apoi, asa cum am pierdut contactul cu multe de prin underground, am ratat si ceea ce s-a mai intamplat cu aceasta trupa, asa ca vestea unui album a venit intr-un moment in care nici nu stiam daca mai exista. De fapt, catalogasem Blind Spirits cu o expresie din sport – nascut talent si murit speranta. Chiar daca au mai umblat putin la componenta, se pare insa ca baietii sunt mai activi ca niciodata, „heavier” cum spun ei, cu prestatii live recente si anuntul participarii la editia ARTmania de anul acesta. Dovada acestei activitati intense este furia cu care ne lovesc din prima – The Other Me, poate cea mai cunoscuta piesa a lor, excelenta compozitie care-ti ramane in cap mult timp dupa ce ai ascultat-o.
Acum facem cunostinta cu Razvan la chitara ritmica, Andrei la chitara, Bogdan la bas si Gabi la tobe, toti inchegati in acelasi film consistent, de la rock la metal si inapoi. Lumina reflectoarelor cade pe solistul Seba, un amestec de James Hetfield (voce) si Jim Morrison (tinuta) care-l pozitioneaza intre cei mai interesanti, daca nu si cei mai buni vocali de metal de la noi. Cu timbrul marinaresc si rasul diabolic, Seba nu poate ascunde influentele Metallica asupra Blind Spirits, dar aceasta nu face cu nimic mai putin placute piese precum Never Ending Life, There Can Be Only One si Where Chaos Makes It Call. Nu lipsesc nici pasajele sensibile, unde heavy metal-ul se intalneste cu progresivul, precum Princes of Love, Crying My Soul Out for You sau Road of Broken Hearts, dar cuvantul de ordine este rock-ul dur, agresiv si descatusat, conturat uneori in culori vii, alteori intunecat – Traveller in Time, Dark Corner of My Life, Bridge to My Past si Memory Lane. In mod cert, muzica Blind Spirits este una diversa, dar nu lipsita de omogenitate, iar interpretarea este cat se poate de matura si solida.
In afara de tombola cu bilete, al carei castigator se poate bucura de noul album, si de proiectia ce prezinta intr-o scurta pauza biografia in imagini a trupei, surprizele sunt legate de cei invitati sa cante alaturi de membrii Blind Spirits. Astfel, Reign of the Past il aduce pe scena, cu tot cu chitara, pe Cristi, unul dintre membrii-fondatori, iar Speak the Language I Hate pe Gabi, fost tobar al trupei care a lucrat la aceasta piesa. O frumoasa prezenta feminina, Alma, aduce piesei Through Your Eyes un farmec aparte, in timp ce doua dintre cover-uri sunt si ele realizate in colaborare cu Florin la chitara, Donâ’t Leave Me this Way (Page/Coverdale – unde vocea lui Seba se metamorfozeaza excelent), respectiv Paul „Slayer” la voce si Alberto la chitara (ambii ex-Rising Shadow si cel de-al doilea fratele lui Seba), Symphony of Destruction (Megadeth). Ca tot eram la capitolul preluari, Seek and Destroy (Metallica) vorbeste inca o data, daca mai era nevoie, despre principala influenta din muzica bucurestenilor, iar bisul, cerul destul de intens de cei nu foarte multi oameni din club, este un tribut fata de trupele preferate ale membrilor Blind Spirits: For Whom the Bell Tolls (Metallica), Breaking the Law (Judas Priest) si Paranoid (Black Sabbath).
Dupa doua ore dense de muzica, in care am regasit savoarea concertelor in fata unei maini de oameni pentru care artistii de pe scena dau totul, m-am convins ca underground-ul romanesc nu moare; mai mult, are sanse sa nasca, din cand in cand, o trupa altfel. Evident, depinde si de trupeti cat de motivati sunt, cat de seriosi si de perseverenti, dar potentialul pe care-l vazusem la primul concert a ramas acolo si a dospit. Ramane de vazut daca nu se va risipi si de sperat ca nu o va face, asa cum s-a intamplat in cazul altor trupe (si am in minte cateva nume), deturnate dintr-un parcurs frumos si onest fie de plecarea unor membri de baza, fie de tentatia unui comercial superficial. Trapped into Reality este un pas ferm si mi-ar placea sa-l consider o promisiune ca Blind Spirits nu se va rataci prea curand. Bafta!
(Text si foto: Diana Grigoriu)
O ampla galerie foto de la acest concert gasiti AICI.
Lasă un comentariu