În a doua zi de festival deja lucrurile încep să se aşeze, aşa că lumea a băut cafeaua prin Râşnov, unii au şi gustat din bunătăţile locale, iar la ora de start este mai multă populaţie în faţa scenelor. Mental Disorder, tânără trupă braşoveană, deschide ostilităţile cu un thrash metal energic; nimic nou, doar o gură de aer proaspăt. Cred că la Underwaves cei mai mulţi se adună s-o vadă pe solistă, o soprană brunetă sexy cu voce capabilă, ce ţine prima pagină; recitalul stă în zona alternative/metalcore, pe tiparul atâtor trupe female-fronted şi bază gâjâită. High Status este într-adevăr o prezenţă atipică la un estival de metal, căci rar găseşti în context formaţii de trap – aş zice eu o combinaţie de hardcore cu rap şi încă ceva; deşi nu-i ceva ce aş asculta acasă, îmi place show-ul propus – extrem de energic, plin de voie bună şi angajament, iar toboşarul e chiar meseriaş. Cred că fiecare festival are nevoie de o trupă care nu se ia în serios, iar Blutrina se achită excelent de datorie; membri ce poartă scutece, corzi verde-fosforescent la bas, suluri de hârtie igienică aruncate în public, baloane şi colace gonflabile, piese cu struţi şi coioţi, pasaje din desene animate – toate pe fundalul unui hardcore cu nimic remarcabil.
Registrul, atât pe scenă cât şi în public, se schimbă odată cu Crimena, una dintre cele mai apreciate trupe relativ noi; craiovenii au priză la spectatori (se cere chiar bis), iar experienţa live îşi spune cuvântul; scena este invadată de un groove metal modern, exploziv în exprimare, iar din când în când muzica lasă loc ironiei şi sarcasmului. Altă trupa autohtonă recentă, ce a adunat multe recenzii pozitive, este Roadkillsoda şi îţi dai repede seama de ce; nu ştiu dacă mai este cineva pe la noi care să meargă atât de mult (şi reuşit) în direcţia southern rock / sludge metal; în afară de atitudinea orientată către show şi public, cu adevărat remarcabile sunt riff-urile chitarei încărcate de blues şi vocea voit răguşită, după modelul „marinăresc” al lui Hetfield. Din punctul meu de vedere, bucureştenii ar fi trebuit să cânte ceva mai târziu, căci lipiciul la public este evident, iar calitatea net superioară multor altor trupe româneşti şi străine.
Din Danemarca vine un nume necunoscut majorităţii publicului, dar Ghost Iris face impresie frumoasă pe un teren fertil, amator de metalcore; elementele preluate din progressive rock apar pe ici pe colo şi fac ca show-ul să nu intre în monotonie. O notorietate mai mare o au thrasherii britanici de la Onslaught, iar scena şi spaţiul din faţa ei se zguduie cu brutalitate; reţeta clasică a acestui subgen, transpusă live cu implicare şi pasiune, face furori – headbanging, crowd surfing, moshpit încins, toate sunt acolo. Cei cinci amintesc de Overkill şi Exdus, cu riff-uri nebune, accent puternic pus pe baterie şi bas, plus un registru vocal pe sus, fără a lăsa de-o parte pasaje guturale sau melodioase; nimic nemaivăzut, dar bine făcut. Ektomorf păstrează linia, dar duc thrash metal-ul într-o zonă şi mai dură, cumva datorită şi vocii mai sacadate, mai nemelodioase, gen Sodom; originalitatea lipseşte, dar meritul maghiarilor este că ştiu să agite publicul, ale cărui manifestări sunt tot mai în forţă pe îndemnul permanent „jump, jump, jump”. Deloc surprinzător, sonorităţile devin şi mai grele odată cu Mortem – blast-beat, clapă bombastică pe spate, screaming gutural şi iată o mostră de black metal aproape raw; cu părere de rău, cu excepţia câtorva pasaje interesante unde clapa se „duelează” cu chitara, mie abordarea nu-mi spune nimic. Știu, cult-band norvegian enumerat între pionierii genului, de curând reactivat; ştiu, legende precum Hellhammer (Mayhem, Arcturus, ex-Covenenat), Marius Vold (ex-Arcturus), Tor Stavenes (1349) şi Steinar Johnsen (Arcturus, ex-Covenant, absent astăzi). Știu. Dar mai ştiu şi că nu rezonez deloc. O scurtă plimbare prin public îmi arată însă că mulţi nu-s de acord cu mine, iar în cadrul festivalului asta e mai important decât părerea mea.
În tot acest context agitat, avem parte de o oază de „linişte”. Nu deoarece Candlemass ar fi expresia cuminţeniei, dar ritmul se schimbă brusc odată cu intrarea pe scenă a veteranilor doom din Suedia. Recunosc, pentru mine aceasta este trupa zilei, cea pe care abia am aşteptat s-o văd. Și nu sunt dezamăgită, pentru că Johan Längquist acaparează instant publicul cu o personalitate debordantă; îmi e greu să spun Candlemass fără Marcolin, dar iată că primul solist pe care l-a avut trupa la începuturi este o alegere excelentă – tehnic şi „artistic”. Alături, Lars Johnsson (chitară), Lief Edling (bas), Mats Björkman (chitară ritmică) şi Jan Lindh (tobe) completează perfect peisajul. Sunetele de bază grele, apăsătoare şi monolitice sunt întrerupte de temele melodioase ale riff-urilor şi de punctarea dinamică a tobelor, iar vocea aproape operatică semnează o muzică superbă, căreia i se adaugă experienţa live. Un ceas e prea puţin pentru piesele lungi din repertoriul Candlemass, aşa că trebuie să ne mulţumim cu The Well of Souls, Dark Reflections, Mirror Mirror, Astrolous – The Great Octopus (numai bună de pe cel mai recent disc), Bewitched, Dark Are the Veils of Death, A Sorcerer’s Pledge şi Solitude.
Nici nu mai ştiu a câta oară văd acum Korpiklaani, dar de fiecare dată m-a impresionat buna dispoziţie pe care o inspiră trupa finlandeză. E greu să nu te apuci de dans pe ritmurile săltăreţe preluate din folclorul nordic, prelucrate în registru metalic şi potenţate de folosirea viorii şi acordeonului pe lângă instrumentele obişnuite. Acolo unde folk-ul e presărat cu mult distors, rezultatul are melodie şi duritate în acelaşi timp, iar atitudinea veselă şi comunicativă a trupei are efectul scontat – exact cum spune şi solistul Jonne Jävelae: A Man with a Plan. Publicul cântă, ţopăie, ridică paharele şi se prinde în mici hore, chiar dacă nu pricepem o iotă din versurile în finlandeză. O Vodka sau o Tequila? De ce nu!
Puteţi spune ce doriţi, dar pentru mine Six Feet Under nu este decât altă trupă americană de death metal. Îi apreciez succesul, dar nu m-a prins vreodată cu ceva. Astfel că asist la punctul culminant al serii fără alte aşteptări decât să văd o apariţie profi. Iar aici, ce-i al lor e al lor, americanii sunt beton armat, nimic de reproşat pe partea de show. Agresivitatea e la ea acasă, doar aparent necontrolată căci instrumentele se sincronizează exact şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Tempoul e mai degrabă mediu, rareori rapid, bazându-se pe balansul perfect ţinut de basul lui Jeff Hughell şi bateria în care loveşte Marco Pitruzzella. Riff-urile se succed furibund pe chitara lui Ray Suhy, căruia îi ţine isonul Jack Owen. Iar prim-planul este acaparat de Chris Barnes, energic şi carismatic, cu al său growl inteligibil şi succes la public. În mod clar, Six Feet Under ştie să-şi vândă marfa unui public din „adevărata realitate”, după cum ţine Barnes să evidenţieze în revolta sa împotriva pierderii oamenilor în social media. Setlist-ul cuprinde The Enemy Inside, Lycanthropy, Revenge of the Zombie, The Day the Dead Walked şi Human Target, iar după un ceas şi jumătate de headbanging fanii se pot declara mulţumiţi. Eu nu am îngroşat rândurile lor, doar am asistat la un concert foarte bine pus la punct, cu un final în forţă: Torn to the Bone, Still Alive şi Beneath a Black Sky.
Galeria foto poate fi vizionată aici.
Lasă un comentariu