La doar câteva zile după 22 decembrie 1989 (sau să fi fost la începutul lui 1990?), pe ecranul televiziunii române pe care o credeam de-acum liberă a apărut entuziast Petre Magdin strigând: „Pentru prima dată la Televiziunea Română, Scorpions şi Van Halen!”
Şi fără niciun alt comentariu, a urmat riff-ul memorabil din „Rock You Like a Hurricane”, Aveam puţin peste unsprezece ani, dar am sărit de pe scaun şi am început să mă agit. Era, pentru mine şi pentru atâţia alţii, un semn concret al libertăţii. Ce am făcut de atunci cu această libertate e altă discuţie.
Sau poate tocmai pentru că nu am ştiut să profităm de acele momente de har, nostalgia e şi mai mare. Şi, de fapt, asta sunt concertele Scorpions dinainte de retragerea amânată la nesfârşit: un tablou al nostalgiei, o istorie a copilăriei şi visul unei libertăţi pe care am crezut-o cândva atât de aproape.
Pavilionul central al Romexpo e plin-ochi încă dinainte ca pe scenă să urce Trooper. Balauru’ şi compania au în această seară un recital scurt şi la obiect, numai bun să încălzească atmosfera. Vechii admiratori se bucură de setlistul echilibrat, cu noutăţi – cum ar fi balada „Zi după zi”, care beneficiază şi în concert de aportul colaboratorului de pe album, Mitză de la Bere Gratis – şi piese deja bine cunoscute, în frunte cu „Tari ca munţii”.
Sunetul e bun, mişcarea scenică la locul ei, dialogurile cu publicul în nota obişnuită, plină de energie. Personal aş vrea să-i văd pe cei de la Trooper făcând un pas înainte. Când ai ajuns până aici pe muncă grea, cred că nu ar fi cazul să te opreşti la deschiderea marilor concerte din România. În momentul în care nu vrei să faci paşi înainte, stagnezi şi rişti să rămâi o amintire, frumoasă, dar, ca orice amintire, lăsată în urmă în trecut.
Vânzoleala mare dintre trupe se opreşte parcă la un semn când pe scenă răsună primele note din „Sting in the Tail”. „Bang bang, rock with the gang” – de trei ani nemţii încep concertele cu vorbele astea, dar efectul rămâne acelaşi. Timbrul lui Klaus Meine – în foarte bună formă – şi energia debordantă a chitariştilor te fac să te simţi mereu acasă… în casa rock’n’roll. Şi sunetul… sunetul!
Echilibrat, clar, cu delay cât şi când trebuie şi la un volum care nu-ţi sparge timpanele – chiar se poate şi aşa?! Cred că toţi specialiştii care ne învaţă superior că rock-ul se ascultă tare, înţelegând prin asta că dacă după un concert nu-ţi vâjâie capul o zi-două, degeaba te-ai dus, ar trebui să vină aici cu carnetele de notiţe. Dar la asta mă gândesc abia după recitalul Scorpions. Deocamdată sunt prea ocupat să-l savurez.
Pe „Is There Anybody There”, cu inflexiunile de pseudo-reggae, avem ocazia să-l remarcăm încă odată pe excelentul Pawel Mąciwoda, un basist tehnic, de precizie, care completează excelent ansamblul sonor al unui grup pentru care concertele sunt la fel de fireşti ca o respiraţie. Klaus Meine mulţumeşte în limba română şi ştie clar unde se află, aşa că trecem uşor cu vederea greşeala pe care o face la un moment dat, în febra cântării, când începe să spună „Bul…”, dar se corectează imediat, transformând-o în „Bulcharest”. Matthias Jabs şi Rudolf Schenker – impresionant de bine făcut la 65 de ani – fac schimb de locuri, de riff-uri şi de solo-uri, dar în primul rând transmit şi primesc o energie fantastică de la public.
Pentru că unul dintre secretele ascultătorului de rock este că nu poate fi păcălit prea des: fără a avea nevoie de specializare în muzică, rockerul intuieşte când cel din faţa lui e sincer şi îl adoptă rapid. Iar plăcerea de a cânta a chitariştilor „scorpionilor” e aproape neverosimilă după o carieră atât de lungă. Practic, nu se simte niciun fel de uzură, iar spectatorii nu pot decât să se prindă în horă.
Pe ecranul imens din spate se derulează imagini din trecut şi din prezent şi pot spune că afluenţa de la concertele din anii ’80 e mult mai expresivă decât domnişoara cu mişcări lascive, de un gust îndoielnic, care ilustrează altfel exclenta „Tease Me, Please Me”. La „Send Me an Angel” şi apoi, ca semn că se apropie Crăciunul, la „Holiday”, ne bucurăm de variantele semi-acustice şi în acelaşi timp de armoniile vocale construite cu ajutorul celor doi chitarişti şi al lui… tocmai pe el era să-l uit, James Kottak.
Individul reprezintă sarea şi mai ales piperul trupei din a doua jumătate a anilor ’90 încoace. Cu tot respectul pentru bateriştii perioadei clasice, Kottak a adus gura de aer proaspăt care face din Scorpions o trupă la fel de ancorată în trecut şi în prezent. Momentul solo al lui Kottak – cu imaginile ce acoperă discografia Scorpions adaptate cu bateristul în rolul principal – este doar o parte a contribuţiei sale: instrumentist, voce armonie şi om de spectacol, perfect integrat în angrenajul la cârma căruia trece din când în când.
„Raised On Rock”, „Blackout”, „Big City Nights” – cu ecranul înfăţişând un colţ din New York, dar şi inscripţia „Bukarest” – iată reperele pe care le cunoşteam şi le aşteptam, iată povestea tinereţii noastre şi a începutului de libertate spre care ne gândim spunându-ne… „Still Loving You”. Şi, ca de obicei, „Wind of Change” este însoţit de imaginile istorice ale căderii Zidului Ruşinii.
Privindu-i pe securiştii abrutizaţi, gata să lovească într-un moment, resemnaţi la câteva clipe după aceea, pe adolescenţii care trec pe lângă biciclete dintr-o parte într-alta a unui oraş şi a unei lumi despărţite samavolnic, strângi într-un suspin toată suferinţa ce şi-a găsit acum 24 de ani un moment de alinare. Cu toate frivolităţile lor, cei de la Scorpions au ştiut să surprindă momentul, iar vocile miilor de spectatori care cântă cu ei fac din „Wind of Change” refrenul mersului istoriei implacabile, din care, din când în când, răzbate spre noi un semn de mai bine.
Concertul se termină apoteotic, avem parte şi de acel „Rock You Like a Hurricane” pomenit la început, dar bucuria se îmbină cu nostalgia. Oare să fie faptul că Scorpions încă mai cântă după atâţia ani un semn că n-am irosit chiar totul din 1989 încoace? Oare să-i mai fi rămas acestui continent pe care sârma ghimpată a fost înlocuită cu mercantilismul, depravarea, manipularea mediatică şi legile împotriva firii o rază de speranţă? Oare bucuria acestei seri se va topi precum baloanele de săpun, sau trebuie să credem, alături de Klaus Meine, Rudolf Schenker, Matthias Jabs, Pawel Mąciwoda şi James Kottak că „The Best Is Yet To Come”?
Lasă un comentariu