Nu stiu in ce masura publicul de astazi mai vibreaza la concepte de tipul „rock legends”, mai ales ca de aici se pot naste discutii nesfarsite despre ce inseamna cu adevarat legenda si ce e doar concept prefabricat. In fond, ce ma intereseaza e mai putin ambalajul si mai mult continutul. Iar din acest punct de vedere, orice rocker care a crescut cu muzica anilor optzeci inainte de descoperirea altor sonoritati stie destul de bine ce inseamna Sodom.
Seara din cortul incalzit de la Arenele Romane incepe cu bucurestenii L.O.S.T. Dintr-un anumit punct de vedere, diferitele avataruri sau perioade ale acestei trupe sunt delimitate de bateristii care s-au perindat prin ea.
Victor Stoica e deja un nume consacrat de activitatea in Dies Irae/Warganism si daca cel pe care l-a inlocuit avea o imaginatie exploziva, noul baterist este mai echilibrat si mai consistent. In plus, pare sa inteleaga foarte bine contextul, pentru ca intuieste foarte bine structurile muzicale, pe care le slujeste de minune. In schimb, in concertul de fata, contributia noului chitarist, tehnicul Daniel Tudosie, nu iese foarte bine in evidenta, mai ales din cauza unui sunet destul de confuz. In mare se aude insa acceptabil, trupa e in forma, insa pare sa fi ajuns la un plafon: prestatia e corecta, energica, atitudinea neschimbata, insa parca lipseste ceva din entuziasmul inceputurilor. Speram ca noii membrii vor aduce aerul proaspat de care L.O.S.T. are nevoie in egala masura cu scena romaneasca.
Sarbii de la Nadimac sunt elementul-surpriza al serii. De la primele note agitatia se instaureaza in fata scenei, alimentata de un crossover care imbina elemente de hardcore, grindcore si ceva thrash.
Dincolo de viteza si de o anumita virtuozitate care tine insa mai mult de latura spectaculoasa decat de muzica, se remarca vocea si energia frontmanului Danilo „Daca” Trbojevic. O parte a publicului e cucerita de energia degajata de pe scena, altii raman sceptici in fata abordarii oarecum simpliste. Sarbii merita apreciati pentru entuziasm si sinceritate – de la versuri pana la comentariile politice curajoase dintre piese. Altfel, impresia lasata asupra publicului nu este durabila. Au venit, au cantat, au plecat.
In schimb Sincarnate e alegerea potrivita pentru deschiderea unui asemenea concert.
Un setlist echilibrat pune in valoare calitatile componistice ale pieselor, cu un pic de „Swedish death-metal”, un strop de doom si pasaje bine balansate. Vocea lui Marius, sonora si penetranta, alterneaza growl-ul cu pasaje clean in registru de bariton, acestea din urma un pic pierdute in instrumentatie. O hiba a sunetului e reprezentata de faptul ca uneori clapa se aude slab, lucru regretabil, pentru ca rolul ei in muzica Sincarnate e bine gandit, nu atat in privinta armoniei cat a culorii. Unele pasaje chitaristice treneaza si amintesc de lucruri care s-au mai facut, insa, una peste alta, bucurestenii sunt din punctul meu de vedere surpriza placuta a serii. Cu o atitudine mai comunicativa a lui Marius (dincolo de clasicele „urmatoarea piesa…”), Sincarnate ar putea fi solutia expresiva ideala a unui death-metal romanesc intrat intr-un con de umbra.
…si vine momentul mult-asteptat. Stiti, nu e nevoie sa fii foarte complex, nici sa strangi zeci/sute de mii de oameni care vin fie pentru ca e pe gratis (vezi trupele noastre mainstream, din categoria Talisman/Voltaj/Directia 5), fie pentru ca asa e la moda. Ingredientele absolut necesare pentru a atinge statutul de grup „cult” sunt sinceritatea si entuziasmul. Plus un strop de nebunie inovatoare… la un moment dat. Sodom strange undeva in jur de 500-600 de oameni, insa cei mai multi dintre ei vor veni sa-i vada pe nemti si peste 20 de ani, daca vor mai canta. Pe atunci, trupele la moda de acum nu vor mai fi decat statistici. Tom Angelripper si compania intra pe scena si ne arunca in mijlocul razboiului thrash, „In War and Pieces”. Rar am vazut o reactie mai calduroasa.
Multi dintre spectatori sunt trecuti de prima tinerete si ii asteapta pe batranii teutoni de zeci de ani. Entuziasmul publicului ii impresioneaza pe cei de pe scena, care imbina vechiul cu noul, de la „Sodomy and Lust” la „M 16”. Nu e mare filosofie, dar e o agresivitate care candva a pus noi borne in metal-ul european. E o reteta adesea repetitiva, dar artistii au meritul ca au inventat-o – sau au adaptat-o in stilul bazinului Ruhr. In fata scenei se formeaza un moshpit care dainuie pana la ultima nota. „Onkel Tom” le arunca sticle cu apa celor din primele randuri, le multumeste din suflet tuturor fanilor prezenti azi si de-a lungul anilor, il prezinta pe bateristul Makka, cel mai nou recrut si… da-i inainte cu thrash-ul! Dupa cateva piese ceva mai noi, momentul dedicat lui Chris Witchhunter se numeste „Blasphemer”. Dai din cap, asculti si iti dai seama de unde a luat nastere black-metal-ul norvegian, mai ales cand finalul e un pasaj din piesa care a dat numele genului, a britanicilor Venom. Cu exceptia „Sodomized”, dedicata fanilor, finalul este rezervat pieselor devenite intre timp clasice. „Romania are cele mai frumoase fete”, ne anunta Tom Angelripper, iar pletele lor se misca in ritm cu ale masculilor tineri si batrani pe „Agent Orange” si „Ausgebombt”. Deodata microfonul se ridica mult deasupra capului solistului-basist, iar chitaristul de cursa lunga Bernemann da drumul primelor note din tributul inchinat lui Lemmy, „Ace of Spades”. „Remember the Fallen” isi pastreaza si live dimensiunea epica si concertul se incheie cu opririle si revenirile in forta ale riff-urilor de pe „Bombenhagel”. Un concert Sodom nu se descrie, se traieste. Nu e filosofie, e comunicare directa si frusta. Si indiferent cat de diferiti si uneori de rudimentari sunt fanii, atasamentul lor e dovada ca mai au resurse de entuziasm si putere de credinta. Cat despre cei care cred ca valoarea se masoara in incasari si ca un artist trebuie sa ofere doar divertisment, fara a se implica politic, fara a avea opinii, risca sa se trezeasca intr-o zi si sa afle cu stupoare ca, uneori, in lumea noastra, „the saw is the law”.
(Paul "Slayer" Grigoriu)
O galerie foto de la acest concert se poate accesa AICI.
Lasă un comentariu