Stratovarius – Elysium

  De obicei o piesa foarte buna poate ridica un album. Avem insa in fata noastra cazul paradoxal al unui album care aproape ca reuseste sa strice efectul unei piese. O cronica unitara este imposibila fara a nedreptati – intr-un fel sau altul – fie „Elysium” (discul), fie „Elysium” (cantecul).
  In general, Startovarius ne propune aceeasi reteta ca in trecutul apropiat: o colectie cuprinzatoare de clisee si redundante, o muzica pe baza careia s-ar putea stabili foarte bine caracteristicile genului cunoscut sub numele de power metal, dar care in sine nu spune nimic. Avem viteza, pedala dubla, tentative de neoclasicism, vocea in registru acut si supra-acut, pasaje de virtuozitate si… o monotonie devastatoare. Versurile primei piese, „Darkest Hour”, care vorbesc, ca si muzica, in clisee, sintetizeaza esenta Stratovarius: niste epigoni Helloween fara nicio apropiere de valoarea sau expresivitatea originalului. Altfel, sunetul e clar, basul profund, plin si un pic distorsionat subliniaza pregnant armonia, mai ales cand solo-urile migreaza spre un AOR numai bun pentru radio, si totul e executat corect si fara stralucire. Dimensiunea bombastica si epica subliniata de aparitia corurilor sau a orchestratiilor bogate este de obicei lipsita de substanta, dar ajunge sa alunece in caricatural cand pana si pe o balada simpla despre iubire se aude la un moment dat corul care pare sa vesteasca sosirea dragonului. Melodiile vocale sunt neinspirate, iar singura usor de retinut prin prima ei parte esueaza pe un final neconcludent („Move the Mountain”).
  Cam acestea ar fi de spus despre primele opt piese ale albumului. Ultima, „Elysium”, cu o durata efectiva de aproape 18 minute, ar fi trebuit sa se gaseasca pe un EP ce ar fi pus-o cu adevarat in valoare. Fara a fi lipsita la randul ei de anumite clisee prezente in egala masura in metalul de factura cvasi-simfonica si in anumite coloane sonore – acele clisee care nu se pot lipsi de efecte bombastice si melodramatice – piesa-titlu a unui album care nu o merita e „altceva”. Imbinarea de neoclasic si progresiv, cu solo-uri clare, tonale si foarte melodioase pe chitara si clape, firul narativ coerent si structura oarecum ciclica, dau consistenta unei piese demne de retinut. Exista si aici momente cand vocea nu se ridica la nivelul pretentiilor, melodii vocale neinspirate, insa, in mare, Timo Kotipelto slujeste bine ansamblului muzical. Povestea sonora e spusa cu talc, cu variatii dinamice si expresive, schimbari de ritm, echilibru si o buna exploatare a filonului neoclasic, cu armonii si modulatii reusite. Nu e cea mai mare realizare a genului, dar cu siguranta merita ascultata. Cat despre restul albumului… daca ar mai exista casete, as inregistra altceva peste el.

  Nota primelor 8 piese: 6.5/ Nota ultimei piese, „Elyisium”: 9

  (Paul „Slayer” Grigoriu)

Lansat: 12.01.2011
Label: Armoury Records
Disponibil in Romania:
www.stratovarius.com

Tracklisting „Elysium”:
1. Darkest Hours / Timo Kotipelto, Matias Kupiainen – 4:11
2. Under Flaming Skies / Kotipelto, Kupiainen – 3:52
3. – Infernal Maze / Kotipelto, Kupiainen – 5:33
4. Fairness Justified / Kotipelto, Kupiainen – 4:21
5. The Game Never Ends / Jens Johansson, Johansson – 3:54
6. Lifetime in a Moment / Lauri Porra  – 6:39
7. Move the Mountain / Johansson – 5:34
8. Event Horizon / Kotipelto, Kupiainen – 4:24
9. Elysium / Kupiainen, Kotipelto – 18:07

Stratovarius:
Timo Kotipelto – voce
Jens Johansson – claviaturi
 Jörg Michael – tobe 
Lauri Porra – bas
Matias Kupiainen – chitara


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*