Tarja Turunen, Scala Mercalli, Sylpheed / 25.01.2012, Sala Palatului, Bucuresti

150 vizualizări

Desi am vazut-o pe Tarja Turunen nu demult, adica in august anul trecut, ma bucur de reintalnirea cu artista finlandeza in atmosfera hibernala, mai ales ca turneul What Lies Beneath Final Tour va fi urmat de cinci ani de pauza in ceea ce priveste muzica rock. Asa cum era de asteptat, despartirea de Nightwish n-a plasat-o pe Tarja intr-un con de umbra (din contra, se pare ca trupa a avut de suferit), ca dovada publicul numeros care doreste s-o revada pe exceptionala si frumoasa soprana la fiecare concert.

Preambulul este asigurat de doua trupe italiene, cvasi-necunoscute la noi, dar care spera sa se apropie de public prin atmosfera heavy-dark creata. Incepand de la nume, Scala Mercalli incearca sa ne zguduie cu ajutorul unui heavy metal old school, dar n-as putea spune ca lumea e impresionata. Tinand cont de faptul ca trupa s-a infiintat acum douazeci de ani, este usor sa identifici ancorarea in NWOBHM; nici nu ma asteptam sa fie ceva original, dar nici executia nu se ridica deasupra mediocrului (in ciuda experientei la care te-ai astepta la asa o varsta), iar elementul care putea fi interesant, vocea, agaseaza in loc sa impresioneze.

In toti acesti ani, Scala Mercalli a editat numai doua albume, ceea ce confirma lipsa unei identitati muzicale ferme si iesite in evidenta, chiar daca linia abordata este destul de clara.

Sextetul Sylpheed atrage de la inceput atentia prin solista Fenis, cea care imbina partile vocale clean cu growling cavernos. Chiar daca unele site-uri de profil ii plaseaza pe italieni in sfera death metal-ului, lucrurile de pe scena aduc mai mult cu o trupa gothic, iar partea melodioasa are deseori intaietate. Conceptul yin-yang nu este ceva nou in creatiile muzicale, astfel ca poezia si furia sunt la ele acasa, dualismul vocii este evident, iar melancolia se impleteste cu agresivitatea, asa cum riff-urile rebele de chitara au de infruntat arcusul viorii lui Noe.

Conform spuselor chitaristului Rust, fondator al trupei, aceasta este prea metal pentru ascultatorii altor genuri si insuficient de metal pentru fanii acestei muzici, sau poate ca  reprezinta legatura catre o alta lume. Intrebare care se pune este daca Sylpheed va putea cuceri fani din ambele „tabere”, metal si non-metal, sau va ramane in anonimat; ideea implica insa deschiderea catre inovatie, capitol la care trupa este deficitara.

Cine a mai vazut-o live pe Tarja Turunen de cand a parasit Nightwish, sau macar i-a ascultat albumele solo, stie ca nu trebuie sa se astepte la o replica a trupei care a facut-o celebra in lumea metal. Chiar daca obisnuieste sa cante in concerte si unele piese Nightwish, restul este viziunea proprie a artistei in ceea ce priveste rock-ul, iar reteta sa pare a fi de succes – chiar daca nu acelasi pe care l-a atins alaturi de Tuomas Holopainen & Co.

Indepartand valul ce imbraca scena intr-o misterioasa semiobscuritate, Tarja ne invita odata cu "Anteroom of Death" si "Lost Northen Star" intr-o lume plina de energie, unde metalul se impleteste cu muzica simfonica, iar partile vocale rock si cele operatice convietuiesc armonios, trecerea intr-o directie sau alta fiind extrem de naturala. Piesele sunt diverse ca ritm si feeling (a se vedea "I Walk Alone", "Dark Star", "I Feel Immortal" si "Never Enough"), dar, indiferent de ceea ce transmit, tinta este atinsa de fiecare data, gratie comunicarii foarte bune cu fanii. Nu este un secret faptul ca Tarja este un excelent frontman, iar expresivitatea si empatia fata de fani sunt doua dintre motivele forte pentru care este atat de indragita – nu doar ca artista, ci si ca persoana. Apropierea de public a fost mereu esentiala, atat in timpul concertelor cu Nightwish, cat si in aparitiile solo, fie ele rock, clasice sau de lieduri si colinde.

Dincolo de aptitudinile remarcabile ale Tarjei, nu trebuie sa neglijam trupa profesionista care o inconjoara, toti fiind muzicieni talentati si versati. Cel care iese in evidenta este bateristul Mike Terrana (lista de colaborari, foste si prezente e mult prea lunga pentru aceasta paranteza), soloul sau fiind o demonstratie de forta si dexteritate. Tirului de tobe ii urmeaza varianta instrumentala a "Little Lies", abia apoi reintra in scena Tarja, cu aceeasi "Little Lies", de data aceasta in varianta cunoscuta. Chitaristul Alex Scholpp (Sinner), basistul Kevin Chown, claparul Christian Kretschmar si violoncelistul Max Lilja (ex-Apocalyptica) intregesc o echipa excelenta.

Ca aspect mai putin reusit, nu pot totusi sa nu remarc un lucru: fara sa vreau sa fac vreo comparatie, in ceea ce priveste stilul abordat, intre Tarja Turunen si Nightwish (ma refer la perioada in care o avea ca solista), parca piesele frumoasei soprane nu au acelasi magnetism, nu te electrizeaza la fel de tare, si, cu cateva exceptii, nu au aceleasi „carlige”. Uneori, pasajele par ca treneaza si apare o anumita monotonie. Repet, nu compar altceva decat carisma, poate si pentru ca la momentul sau de glorie Nightwish a fost un grup fantastic. Ca dovada, emotia si reactia publicului la "Bless the Child". Este drept insa ca, in momentul de fata, Tarja isi surclaseaza fostii colegi in compozitii, prezentare scenica si, cel mai important, in preferintele vechilor fani.

Altfel nu am ce reprosa concertului, Tarja fiind in forma maxima. Piese precum "Naiad", "Into the Sun" si "In for a Kill" o dovedesc din plin, vocea finlandezei fascinand intreg auditoriul. Cele trei octave in care se plimba cu naturalete si siguranta, precum si timbrul schimbator, in ton cu mesajul compozitiilor, explica succesul pe care il are finlandeza in fata unui public destul de variat. Pianul – descoperit in culisele Salii Palatului – ii este si el prieten unei artiste de formare clasica, asa cum ne arata Oasis si The Archive of Lost Dreams, cand degetele care alearga pe clape insotesc tremurul vocii. Ramanand intr-un registru asemanator, Tarja si trupa sa ne prezinta un medley acustic, cand chiar si Mike Terrana coboara din spatele masivei baterii si tine tempoul cu ajutorul unei singure tobe si a tamburinei: Rivers of Lust, Mirror Heaven, Montañas de Silencio, Sing for Me si I Feel Immortal, elegant prelungite una in alta.

La bis, in scena intra Bogdan Bradu (solistul Poenix), pentru un duel dramatic, prin muzica si gesturi, cu vocile uneori incrucisate (in sens armonic): "Phantom of the Opera" a lui Andrew Lloyd Webber ajunge pe scena Salii Palatului, intr-o interpretare deosebita. "Die Alive" si "Until My Last Breath" sunt piesele care incheie aceasta ultima intalnire metal dintre Tarja Turunen si fanii sai pentru ceva timp. Insa cei care o apreciaza dincolo de compozitiile sale rock (de exemplu, cei care ii umplu acum bratele cu trandafiri) nu trebuie sa uite de Harus, noul proiect, din care face parte, alaturi de organistul Kalevi Kiviniemi, chitaristul Marzi Nyman si percutionistul Markku Krohn – toti muzicieni de formare clasica si jazz-istica.

Asa cum afirma inca de pe vremea succesului cu Nightwish, Tarja nu poate canta numai rock/metal si ar fi si pacat tinand cont de versatilitatea vocii sale; muzica clasica va ramane mereu o importanta parte a carierei sale, adaugandu-i-se cantecele de Craciun si alte experimente departe de sfera rock – de ce nu le-am putea savura si pe acestea in aceeasi masura?

(Text si foto: Diana Grigoriu)

O galerie foto completa de la acest concert se poate accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*