In seara aceasta, clubul Wings devine scena de teatru, iar protagonistii se ascund de soare, se hranesc cu sange si isi au sfarsitul intr-un glont de argint. Suna a roman de Anne Rice? Nu sunteti departe, caci romanciera americana este citata ca principala sursa de inspiratie pentru Theatres de Vampires, trupa care tine capul de afis al unui concert ce se anunta cu varsare de sange. Dar aceasta se va intampla ceva mai incolo, dupa un intro prelungit, caci nu mai putin de patru trupe urmeaza sa cante in deschidere. O seara lunga deci…
Prima dintre ele ar fi fost Eufobia; se pare insa ca, din cauza faptului ca show-ul de la Sofia a fost anulat din lipsa de spectatori, deather-ii bulgari au fost scosi din programul de la Bucuresti. Chiar daca imi pare rau pentru ei, mai ales ca exista ceva legaturi cu scena metal romaneasca (lansarea primului album la Axa Valaha si conceperea artwork-ului pentru ambele discuri de catre Costin Chioreanu), nu pot spune ca regret teribil. Si asta dintr-un singur motiv: desi inteleg rolul trupelor de deschidere, precum si oportunitatea care li se ofera, patru sunt deja prea multe pentru un concert care nu-i festival. Fara sa vrei, atentia iti scade pe masura ce trece timpul si, cand ajungi la artistul principal, numai antrenat nu mai esti. Iar cand acesta vrea sa te lase si fara ultima picatura de sange, cum se intampla asta-seara, nu stii daca mai are ce.
Conationali cu headliner-ul alaturi de care sunt in turneu, dar abordand un alt stil muzical, italienii de la Lunocode par oarecum rataciti intre atatea prezente ale metalului, daca nu extrem, macar tenebros.
Adepta a power/prog-ului, tanara trupa tocmai a lansat albumul de debut, la mai putin de trei ani de existenta si dupa un EP promitator, iar Celestial Harmonies este piesa centrala a scurtului lor program, iar atentia e captata de „felina” roscata de la voce, Daphne Romano. Lunocode este un joc de cuvinte, intre rusescul „lunokhod” (serie de vehicule radioghidate destinate explorarii suprafetei Lunii) si englezescul „code”, potrivit temelor abordate de trupa, care se invart in jurul universului, explorarii si filosofiei. Asa spune teoria; practica, cel putin din seara aceasta, nu lasa loc la prea multe filozofeli. Daca in privinta tinutei solistei pot exista controverse (unii spun ca-i super, altii ii atribuie „conceptul” de piti-goth), cand vine vorba de trupa nu prea sunt pareri contrare: Lunocode este extrem de limitata muzical, coeziunea e aproape nula, iar identitatea, fie ea si copiata, lipseste cu desavarsire. Pantalonii de trening ai chitaristului sunt cireasa de pe tort si inca ma intreb ce-i power sau progresiv in toata afacerea asta. Daca mai adaug si sunetul defectuos, concertul Lunocode este pierdere de vreme intr-o seara si asa incarcata. Parerea mea.
Aprofundand zona gothic metal-ului, ajungem la Tiarra, trupa cunoscuta destul de bine in underground-ul romanesc datorita prestatiilor live foarte bune si a albumului de debut Post Scriptum. Cu un nou EP la activ, Le Monde des Tenebres (se pare ca limba franceza este apreciata in aceasta zona muzicala), si cu o atitudine de gothic metal de la muzica la infatisare, se poate spune ca Tiarra este una dintre putinele trupe de gen de la noi cu o activitate cat de cat constanta. Prestatiei live nu i se pot reprosa prea multe, caci, in ciuda numarului mare de membri (opt), trupa are coeziune buna. Vioara si violoncelul picura accente clasice, care se intrepatrund cu influentele din death/doom (in care se simte agresivitatea chitare, basului si tobelor) si darkwave (bine punctate de clape). Si aici avem clasicul duel al vocilor, antagonismul celest-teluric sau frumoasa-si-bestia, care nu aduce nimic original, dar este inspirat realizat. Exista falsuri si nesincronizari, dar in bucurestenii isi fac bine si cu placere treaba, iar prezenta scenica are un farmec aparte, amintind de Haggard. Un singur lucru am de obiectat, fara sa arat cu degetul: chiar daca nu ma omor dupa hainele goth, le inteleg si le apreciez in contextul muzical, dar parerea mea este ca trebuie sa le alegi si dupa cum arata pe tine, nu doar pe manechinul din vitrina. Atata tot. Dupa ghinionul de anul trecut, cand Tiarra trebuia sa deschida pentru aceiasi Theatres des Vampires, dar a ramas fara tobar, se pare ca acum au avut norocul unui concert reusit – dovada faptul ca nu scapa de pe scena fara bis.
Tot din Italia vine si J.T.R. Sickert, o alta fateta a atmosferei serii. Parca am fi la un atelier literar al jocurilor de cuvinte, caci numele trupei provine din prefixarea numelui pictorului german Walter Sickert cu J.T.R., acronim pentru Jack the Ripper, personaj in legatura cu care pictorul s-a aratat extrem de interesat pentru ca, mai tarziu, sa fie suspectat de criminalisti ca fiind un complice sau chiar celebrul criminal.
Revenind la partea muzicala, stilurile abordate de J.T.R. Sickert sunt electro/industrial si gothic metal (dar in special industrial), iar recuzita si atitudinea italienilor este in ton – haine negre, fete intunecate, sobre si misterioase, o soprana frumoasa desprinsa din povestile lui H.P. Lovecraft, care-l acompaniaza pe energicul solist Tiziano Panini, machiaj negru, haine din plasa si dantela. J.T.R. Sickert se afla la al doilea turneu alaturi de Theatres de Vampires, iar acest lucru se vede in maturitatea aratata live, show-ul italienilor fiind antrenant si bine pus la punct. Din pacate insa aici se opresc aprecierile mele, caci ceea ce canta o fac altii deja mult mai bine (ma gandesc acum la Lâ’Ame Immortelle), iar atitudinea frontman-ului care aduce cu un Ville Valo, fie el scos din apatie, nu ma impresioneaza. Cand merg la un concert de metal, nu ma astept la show Chippendales, chiar daca recuzita este completata de joben si portavoce.
Dupa o asa lunga pledoarie, pregatiti funiile de usturoi, caci vine randul adevaratului spectacol, cel pe care-l asteapta toti cei care au vazut acum un an Theatres de Vampires, precum si neinitiatii plini de curiozitate intre care ma numar. Dar chiar si cei care nu urmaresc de-a fir a par activitatea vampirilor italieni stiu ca starul trupei este „contesa” Sonya Scarlet, mai ales dupa ce fondatorul Alessandro Nunziati (alias Lord Vampyr) a ales alt drum acum aproape zece ani. Trecerea de la melodic black metal la gothic s-a incheiat demult, din primul stil neramanand decat inclinatia catre experientele simfonice. In schimb, sonoritatile electronice s-au strecurat incet-incet, pana cand au adaugat gothic-ului fatete de industrial, deathrock si darkwave, nimic neobisnuit pentru goth-ul pur si tot mai intalnit la varianta metal. Despre temele abordate de versuri cred ca sunt evidente: povesti cu vampiri si tot ce implica ele – intuneric, patima, sange, etc. Rezultatul muzical este interesant, iar cei angrenati in fenomen ar spune chiar remarcabil. Dar ceea ce merita toata atentia la un concert Theatres des Vampires este reprezentatia in sine, spectacolul scenic ce implica toata recuzita si tot jocul pe care-l pot face membrii trupei. Fix ca la teatru sau opera. Cu vampiri.
Faptul ca decorul joaca un rol important in aceasta regie se vede inca de la inceput, odata cu scanteile ce insotesc Keeper of Secrets, in timp ce imaginea este completata vizual si sonor cu pietre de mormant si cranii in jurul claparului Fabian Varesi, masti demonice pe chipurile tuturor instrumentistilor, setlist scris cu cerneala simpatica si un intro sumbru, prevestitor de nimic bun. In aceasta atmosfera isi face intrarea o silueta infasurata de sus pana jos in voaluri negre, ce poarta pe fata o masca tip venetiana incornorata si decorata cu strasuri: este Sonya Scarlet, diva carismatica ce va fermeca audienta cu miscari lascive, voce patrunzatoare si mimica expresiva. Nu degeaba poarta renumele de „amanta a cosmarurilor tale”, iar modul in care trece de la mantie la o tinute sexy de lanturi si piele confirma pe deplin descrierea. Voalurile in vant, sangele (fals, sper eu) tasnit din gura catre spectatori, a doua masca (si mai goth, si mai diavoleasca decat prima), machiajul, dantelariile si alte asemenea accesorii o contureaza ca pe o adevarata vampirita, iar publicul (in speta cel masculin) este absolut incantat de asa un „pradator” artistic.
Chiar daca ne aflam in 2012, concertul face parte din Moonlight Waltz Tour 2011, inceput anul trecut pentru promovare ultimului album. Prin urmare, stalpii show-ului sunt piese recente, precum cea de cu care tocmai s-a inceput, Le Grand Guignol, Moonlight Waltz, Medousa, Sangue si Carmilla (la bis), dar si Apart, partea a treia din soundtrack-ul inregistrat pentru filmul „The Cult of Lamia” si inclusa pe albumul live al turneului. Prin aceasta piesa imi dau seama de ce Theatres des Vampires nu sunt la primul soundtrack, muzica lor fiind excelenta pentru filmele din zona fantasy/horror.
Urmatorul ca prezenta in concertul de fata este penultimul disc, Anima Noir, cu Blood Addiction, Unspoken Words, Rain (cover The Cult) si Wherever You Are, iar urmatorul pas in spate ajunge la Bring Me Back, de pe Desire of Damnation. Poate parea ciudat ca trupa nu renunta la piese din perioada cand principala voce era masculina si Sonya se ocupa mai ales de backing-vocals, dar nici n-ar putea lipsi hit-urile de pe Suicide Vampire si Nightbreed of Macabria, precum Lilith Mater Inferorum, Angel of Lust si La Danse Macabre du Vampire, un trademark al trupei. Adaptarea pentru o vocea feminina este excelenta, chitaristul Stephan Benfante este cel care se ocupa de fragmentele de voce masculina, in timp ce basistul Zimon Lijoi si bateristul Gabriel Valerio asigura vocile de sustinere. Dar in primul rand ar fi greu de conceput un concert fara alta emblema a trupei, Iubilaeum Anno Dracula 2001, cu atat mai mult cu cat italienii au promis acum un an ca vor reveni in tara lui Dracula. Cu toate ca mitul voievodului bautor de sange mi se pare un kitsch lipsit de continut, in contextul de fata merge un Anno Dracula sau Blut Divine, piesa la care Sonya afiseaza la ultima vestimentatie grandioasa, rochia de mireasa insangerata, pentru a termina concertul in alb si rosu.
Cine a vrut spectacol, s-a ales cu un bal vampiric de proportii, in care arta si grotescul s-au imbinat de minune in lumea tenebrelor. Cine a venit strict pentru muzica, ar putea fi dezamagit daca nu-i tocmai fan gothic metal si Theatres des Vampires, pentru ca din punctul de vedere al metal-ului italienii fac foarte bine ceea ce alte trupe au dus la sublim (doua exemple care-mi vin repede in minte sunt Lacrimosa si Cradle of Filth, fiecare in alta directie). Instrumentistii sunt meseriasi, solista are o voce frumoasa si lucrata, dar nu putem adauga superlative absolute. In schimb, in privinta horror show-ului, sa recunoastem ca-s maestri, rezultatul fiind priza pe care o au la public, mai ales ca si-l tin extrem de aproape. Chiar daca povestile cu vampiri pot deveni cliseu si trebuie sa fii putin bolnav (in sensul cel mai artistic) pentru a pune astfel de reprezentatii in scena, recunosc faptul ca m-a uns pe suflet concertul in sine. Din acest motiv aproape ca as da 200 € pe masca-replica a celei purtate de Sonya, mai ales ca la standul cu merchandise sta chiar cea care a conceput-o si realizat-o manual, ca si intreaga vestimentatie a trupei.
(Diana Grigoriu)
O ampla galerie foto de la acest concert puteti urmari AICI.
Lasă un comentariu