Cronica de concert Kiss (București, Romexpo – 16.07.2022)

2.007 vizualizări

La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, pe fondul unor relaţii ceva mai bune ale conducătorului comunist de la Bucureşti cu Occidentul, în România a început să fie difuzat serialul „Dallas”. Unii dintre cei familiarizaţi cu atmosfera acelor vremuri spun că a existat şi un scop oarecum subversiv – românii trebuiau să vadă corupţia şi decadenţa din „Occidentul putred” şi să fie dezgustaţi de acea lume. Efectul a fost contrar, iar filmul a fost suspendat la un moment dat tocmai pentru că telespectatorii pasionaţi îşi doreau cu toţii o viaţă ca… în film. La un anumit nivel, la fel de bine – şi cu exact aceleaşi efecte – ar fi putut să fie invitată la Bucureşti trupa Kiss. Americanii reprezintă povestea de succes clasică de peste Ocean, jocurile de lumini, spectacolul, perdelele de fum, dar şi superficialitatea şi kitsch-ul. Cu alte cuvinte, o lume care l-ar face să viseze cu ochii deschişi pe orice condamnat să trăiască pe bulevarde murdare, între blocuri gri şi să nu aibă parte decât de ode pseudo-patriotice şi de discursuri sforăitoare, imbecile şi lipsite de conţinut. Kiss este visul american în toată strălucirea şi decadenţa lui. Acest „Dallas” al scenei nu a ajuns însă decât după mulţi, mulţi ani la Bucureşti. În turneul de adio. Şi marea de oameni din toate generaţiile – de la vechii fani Kiss din Piaţa Romană, cărora le luceau ochii când traduceau un articol de câteva zeci de rânduri de prin „Bravo”, tocit de cât fusese trecut din mână în mână, până la copiii şi poate chiar nepoţii lor – se postează în faţa scenei şi primeşte „value for money”. Cine l-a urmărit vreodată pe Gene Simmons în interviuri ştie că este un om de afaceri calculat, cu gură mare şi care nu stă prea mult la vorbă când vine vorba despre atingerea scopurilor „întreprinderii”. Un fel de Donald Trump, înainte să ajungă preşedinte. Însă pe scenă, cu machiaj pe faţă, rămâne, chiar şi la aproape 73 de ani, o forţă a naturii.

Ecranele mari îi arată pe membrii trupei ieşind din culise şi păşind spre scena care îi aşteaptă deja, cu ecranele purtând însemnele fanilor celor mai hotărâţi şi fideli, „Kiss Army”. Fără nicio introducere, valul sonic şi de efecte pirotehnice ne transpune direct în mijlocul „Detroit Rock City”. Vocea lui Paul Stanley, îmbătrânită, desigur, rămâne însă element definitoriu (da, există bucăţi înregistrate pe bandă, de susţinere, însă peste ele chitaristul-vocal cântă live), alături de caracterul atemporal dat de machiaje, care te face să te simţi chiar ca pe vremea când „Shout It Out Loud” a răsunat pentru prima dată din boxele unei săli de concert. Sunetul foarte echilibrat lasă locul meritat şi basului lui Simmons, cu un stil chitaristic, murdar, elementar şi cu inserţii de melodie, comparabil cu cel al regretatului Lemmy. Deşi totul este pus la punct în detaliu, lipseşte aglomeraţia producţiilor exagerate de care au parte în zilele noastre multe trupe de gen, aşa că identitatea celor patru instrumentişti şi actori ai scenei nu se pierde nicio clipă. Apuci să-l percepi cum trebuie pe Eric Singer, Tommy Thayer are loc să se desfăşoare cu câte un solo, apoi să fugă repede la microfon pentru backing-ul vreunui refren, iar printre toate acestea, explozii cu flăcări, filmări cu trupa din anii tinereţii, jocuri de lumini şi alte artificii creează experienţa atât de aşteptată. Desigur, oamenii nu mai pot să alerge ca în tinereţe, în schimb dau totul din ei şi rămân o prezenţă puternică. De când visam să scoată şi la noi Gene Simmons limba lui la fel de cunoscută ca cea din logo-ul Rolling Stones, apoi să ne mormăie cu vocea lui de demon supărat şi totuşi amuzant, că „I Love It Loud”. Nu lipsesc hiturile. Nu se face economie de mijloace. Paul Stanley intră în pielea personajului care vorbeşte pe tonul prezentatorului unui spectacol de circ care încinge publicul. Am spus circ… Circ este, însă în deplinătatea cuvântului, în explozia de bucurie trecătoare pe care le-o provocau copiilor numerele uimitoare de prestidigitaţie, urmate de groaza unei sărituri fără plasă de la mare înălţime sau de omul care scuipa flăcări (acesta prezent şi aici, cum altfel?) şi de fascinaţia animalelor exotice. Escapism pur şi reîntoarcerea copilului din noi. Practica la care cele mai multe trupe au renunţat de multă vreme, a solo-urilor instrumentale, are aici acelaşi rol. Nimic nemaivăzut, tehnic sau armonic sau melodic, la micile improvizaţii ale lui Tommy Thayer, nimic în plus, în acelaşi timp – un antract antrenant înainte de „Lick It Up” şi de alt număr al „demonului” Simmons, „Calling Dr. Love”.

Desigur, Kiss în 2022 nu se trăieşte ca în 1982. Există şi astăzi fanii din primele rânduri, care ştiu fiecare vers şi ajung să imite sincronizat până şi coregrafia celor trei artişti din partea din faţă a scenei la piese precum „Deuce”. Sunt şi mulţi gură-cască sau cârcotaşi blazaţi (unii se plâng fără încetare că Paul Stanley tot repetă „Bucharest”, în loc să se refere la toată România sau, cine ştie, să ia la rând măcar capitalele de judeţ) şi foarte multă lume între aceste categorii. Vocea emblematică a aceluiaşi Stanley a îmbătrânit şi asta se simte, în ciuda armoniilor vocale excelent asigurate de ceilalţi membri, iar aici o mare bilă albă îi revine lui Eric Singer. Însă în primul rând, ceea ce altădată era prilej de şoc astăzi capătă culorile nostalgiei. Kiss reprezintă foarte bine o anumită stare de spirit dintr-o perioadă anume. E hard rock, e foc şi lumină tare, dar e şi acea melodie morganatică a disco-ului anilor 1980 (ca, de pildă, pe „Tears Are Falling”), luciul Las Vegasului şi sunetul unor vremuri lipsite de griji – pentru o parte a lumii, iar pentru cealaltă, a noastră, un vis fără contur că am putea şi noi, în alte condiţii, să trăim acolo – în care până şi excesul mai păstra urme de naivitate, dacă nu chiar inocenţă. E coloana sonoră a unor vremuri pe cale de dispariţie, care conţineau în ele însele sâmburele propriului sfârşit şi care lasă în loc o lume atât de ideologizată – mai rău decât orice „Psycho Circus” –, încât însuşi gândul la o distracţie fără consecinţe şi fără angajamente sociale, politice, etc. devine suspect.

„Provoc orice trupă tânără să stea pe scenă cât stăm noi, cu costume de greutatea alor noastre!” a spus în mai multe rânduri Gene Simmons. Şi iată cum, pentru a-şi sprijini cuvintele, este ridicat de o platformă – nu înainte de a scuipa sânge într-un număr devenit clasic – şi revarsă de sus, sus de tot, ameninţătorul „God of Thunder”. După care Paul Stanley pluteşte acrobatic peste mulţime până la turnul de sunet, pentru „Love Gun” şi nemuritorul hit „I Was Made for Lovin’ You”, o altă incursiune disco a trupei, un cântec pe care Gene Simmons detestă să-l cânte în concert, dar pe care fanii din toată lumea îl urlă din toţi rărunchii, aşa că nu ai cum să-l laşi deoparte. Business is business!

Ne mai agităm un pic, nu, nu am obosit deloc, dar totul are un sfârşit pe lumea asta. Eric Singer dă startul bisului de la pian şi voce pe „Beth”, compoziţia bateristului original al trupei, Peter Criss (el şi Ace Frehley sunt marii absenţi ai acestui ultim turneu, deşi trebuie spus, poate spre enervarea fanilor vechi, că înlocuitorilor nu le lipseşte nimic pentru a-i suplini), apoi „Do You Love Me” şi „Rock and Roll All Nite” (ce altceva?) încheie singura apariţie Kiss în România şi un moment din istoria concertelor rock pe care nici numeroşii cârcotaşi – dintre care cel dintâi sunt eu – nu ar fi vrut să-l rateze. Peste ani de zile ne vom da probabil seama că asistăm la sfârşitul unei epoci, al unei copilării întârziate a civilizaţiei noastre. Ne vedem de drum şi suntem recunoscători că, fie şi pentru o clipă, „God gave rock’n’roll to us”. Între timp, luminile scenei se sting şi circul părăseşte oraşul. Pentru totdeauna.

O galerie foto este disponibilă AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*