Maximum Rock lansează o nouă categorie de interviuri cu artiștii tăi preferați! „Dincolo de microfon” e exact ceea ce crezi tu, dar nu chiar. O dată la două săptămâni luăm la întrebări muzicienii, dar nu vorbim despre muzică pentru că asta îi întreabă toată lumea și deja s-au plictisit de aceleași întrebări: „cum ai descoperit pasiunea pentru muzică?”, „aveai rockeri în familie?”, „cum a fost primul tău concert?” și alte bălării pentru care probabil au un document de unde dau copy-paste la răspunsuri.
Acum, nouă ne place de ei și ca oameni, nu doar ca artiști, de aceea vrem să știm ce tâmpenii au făcut când erau copii, de ce și-au primit prima bătaie cu papucul, cum a fost primul sărut, prima țigară, prima beție serioasă și multe altele.
Pe Mihai Andrei, rechinul vocalist din formațiile alternative Breathelast și The Boy Who Cried Wolf, l-am pescuit ușor din apă. Din fericire, n-am avut nevoie de o momeală prea mare pentru el. Mihai e băiat de treabă și ne-a răspuns repede la întrebări. N-am fost dezamăgiți de răspunsurile lui, ba chiar am râs. Am vorbit despre familie, pasiuni din tinerețe și, evident, avem bonusul unde se vorbește puțin și despre muzică, doar nu vă lăsam așa, curioși.
- Vedem pe instagram și facebook foarte multe poze cu tine și fiul tău făcând tot felul de chestii amuzante. Ai știut mereu cum o să te comporți când o să ai copii, în trecut ți-ai imaginat că ai fi fost altfel de părinte?
- Salut! În primul rând nu mi-am imaginat că voi fi vreodată un părinte, trăiam cu impresia că lumea e prea crudă să mai aduci un suflet pe lume, dar mi s-a schimbat concepția când am dat de persoană potrivită. Multe aspecte ale caracterului meu au văzut sau au încercat să vadă lucrurile altfel de atunci. Cât despre joaca cu Radu, a venit natural. Probabil deoarece simt că îi sunt mai aproape ca un soi de prieten, până să mă comport că un părinte get beget. Asta poate fi și bine și rău, însă de câte ori avem ocazia să ne simțim bine eu zic că este important să o facem să se întâmple, deoarece viața nu îți oferă multe ocazii să faci amintiri frumoase, nu neapărat. Eu am rămas oricum destul de copilăros, nu că proiectele mele muzicale de câțiva ani încoace nu dovedesc asta deja, prin energia de a face lumi noi din orice ai la îndemână sau cu ce te hrănește pe tine lumea din jur. Așa că tratez de multe ori de la egal la egal cu Radu, în ceea ce privește jocurile de imaginație și spontaneitatea.
- Spune-ne care era jucăria ta preferată când erai mic – sau, nu neapărat jucărie, să zicem că aveai obsesie pe un anumit obiect și voiai să-l iei peste tot cu tine.
- Când eram mic îmi imaginam că voi fi un fel de supererou și pentru că totuși mi se părea irealizabil încă de pe atunci, am fost mereu atras de aventura jocurilor populare pe atunci, cele de fața blocului, care favorizau relațiile dintre copii și amplificau starea jocului propus. Aia era comunitatea perfectă pentru mine, foamea (obsesia) de a participa și de a fi integrat în aceste jocuri fiind în permanență cu mine, ca un motor care transforma toată energia mea în lumea propusă de regulile jocului care ne implica pe toți. De jucării nu prea eram atașat, ajungeam să le dau pe toate cumva cadou mai devreme sau mai târziu. „Indienii’ (figurinele cu cowboy, indieni, diverse personaje) și benzile desenate ar fi alte două mari pasiuni care îmi ocupau extins timpul, mai ales că atunci ambele erau rarități. Drept concluzie, tot joaca, în general, iese ca „obiect” principal căutat și dorit. Stimulare preferată.
- Cu toții am făcut cândva o prostie și am dat măcar o dată în viață vina pe altcineva sau pe animalele de companie. Tu ce (sau pe cine) ai stricat și pe cine (sau ce) ai dat vina?
- În mod clar, nu formații [râde]. Nu prea am făcut mari prostii, dar odată am umplut de sus până jos, cu un marker permanent, pereții ambelor lifturi din bloc, o droaie de prostii în engleză, chestii care probabil mi se păreau „marfă” atunci și când am fost confruntat, am dat vina pe alt vecin, însă am primit o replică tăioasă, sub forma unui compliment neașteptat, de la unul dintre tipii mai duri din bloc (care de altfel fusese și el făcut responsabil de curățarea scrisului din lifturi, fiind recidivist în astfel de acte de huliganism): „haide, bă, că numai tu bagi engleză d-asta din filme, las-o moartă, până mâine cureți lifturile sau e nasol”. Zis și făcut. Prostii s-au mai „întâmplat”, dar cu dat de vină pe alții, mai vag. Bine că nu ești de la circulație [râde].
- Dar poate sunt de la circulație, nu știi tu ce fac eu în timpul meu liber… Ce altă pasiune aveai în tinerețe, în afară de muzică? Desenai, croșetai, proiectai rachete din plăcere?
- Muuuuuuuuuuult baschet. Nu suficient cât să mă transforme într-o armă sau să fiu băgat în următorul Space Jam, dar mi-a plăcut foarte, foarte mult. Acum joc doar când mai am ocazia sau cu cine, ambele două probleme destul de apăsătoare ale lumii de azi. Ce-i drept, câteodată nu am putut da curs unor ocazii bune de a ieși la aruncat la coș din cauza pregătirilor pentru anumite proiecte sau din cauza timpului cu familia. Am și desenat un pic, îmi plăcea posibilitatea de a imortaliza o stare pe hârtie sau în câte nuvele vorbea un desen în anumite reprezentări, însă am abandonat pe parcurs intenția. Rămân un admirator înfocat al celor care își dau silința și își descoperă / dezvoltă acest instinct al formelor și culorilor în funcție de percepția proprie, gotta love that. Nu e departe de ce se întâmplă în muzică, de fapt sunt foarte legate.
- Artiștii sunt cunoscuți ca fiind în mare parte introvertiți sau niște ciudați, mai ales în perioada liceului. Povestește-ne cum te-ai simțit în liceu și care e cea mai frumoasă/nasoală memorie, tu alegi pe care ne-o împărtășești. Pauza și ultimul clopoțel nu se pun.
- Am fost un semiciudat în liceu, retras, chiulangiu, dispăream, tăcut, bad grades (sună mai ok în engleză, right?). Era teribilism, dar și o formă de revoltă. Una foarte nereușită chiar, îmi aduc aminte că o profesoară de psihologie a vrut să discute cu mine odată și am refuzat, dând dovadă de mai mult teribilism. Dar trebuie să începem de undeva. O altă amintire ar fi că am coborât de la etajul 1 de pe geamul clasei în timpul unei ore de la liceu (MF3 Cuza), mascat fiind de niște perdele, șiii… am plecat la treaba mea. Un geam d-ăla mare de pe holul liceului parcă am mai spart, la o ceartă cu o tipă și ceva mai încolo, am dat un concert în propria clasă de liceu, unde am cântat cred, pentru prima oară cu formația „Pământ” (go ahead, lol away), la chitară bas, pe un sistem audio al unui tip (i-am făcut boxele praf), cățărați pe bănci, ca pe o scenă. Mișto ca fază, nasol că eu eram PĂMÂNT la bas – nu de acolo venea numele totuși – și după ce a țipat de trei ori „SOL!@$#” chitaristul la mine, am aruncat basul de nervi și am dat un picior unui scaun de a zburant foooarte aproape să o lovească pe o tipă (deoarece aveam și 8, 10 oameni drept public) și am ieșit pe ușă. Cea mai amuzantă parte este că imediat ce am plecat furtunos de pe scenă, un tip cu plete s-a urcat, a luat basul și a cântat perfect cu formația, fără să fi repetat vreodată. Atunci am simțit cum e într-o „scenă” cu adevărat, pentru prima oară [râde]. Glumesc.
- Ai încercat vreodată să impresionezi fete spunând că ești artist și că știi să cânți, sau că o să-ți faci o trupă când te faci băiat mare?
- Da. Am încercat. De nenumărate ori. Pe soția mea nu pare să o impresioneze foarte mult [râde]. Glumesc. E cea mai tare. Privește cu atâta normalitate totul, încât îmi dă încredere să continui în nebunia mea. Sunt recunoscător. Când eram mai „mic”, și cântam cu trupa nOciv, repetam într-o hală (prima mea sală de repetiții) și a venit portarul cu niște puștani (mai „mici” decât noi) care mințiseră că ne cunosc, doar că să ajungă să ne vadă și să vorbim.. Ne auziseră repetând din liceul de lângă. Mi s-a părut fain ca moment. Din păcate a doua oară când au încercat să facă asta, vreo două săptămâni mai încolo, țin minte că am avut o zi proastă la sală cu toții și i-am zis portarului că nu se poate. Eram temperamentali. Dacă încă rețin momentul ăsta, înseamnă că încă îl regret un pic. Nicio altă laudă către niciun alt băiat sau fată. De multe ori pare un subiect tabu, dacă nu cânți în Metallica. Să zicem [râde].
- Povestește-ne cea mai amuzantă fază care are legătură cu fiul tău. Trebuie să fi făcut el ceva ce te-a făcut să-ți dai o palmă și apoi să te prăpădești de râs.
- A fost ultrahaios când eu încercam să discut cu el despre cât de adânci și importante sunt anumite piese din muzica asta care ne înconjoară, exemplu fiind un videoclip la care ne uitam (nu mai știu ce, am fost bulversat de ce a urmat [râde]), că aproape de final să mă întrerupă și să îmi spună că da, că lui îi place cutare formație de trap de pe local, că sunt haioși și că au ritm bun [râde]. Nu dau nume, că e clară treaba. Fâstâcit, am ales să îi dau această libertate, răscolită fiind mintea mea, până mi-am adus aminte ceva ce nu uitasem neapărat, că eu am fost MARE FAN boybands, la GREU and other pop bonanza. Câteodată cred că ne dorim să se sară niște pași direct la ce a devenit cult pentru noi, cei de acum, dar căutarea e cea mai importantă. Normal, influențele sunt deja în jurul lor și vin în primul rând de la noi, însă și media înconjurătoare nu poate fi negată, poate fi doar filtrată și considerată necesară sau nu, în timp. Procesul este diferit pentru fiecare în parte și e păcat să nu îl întâmpini cu o minte deschisă. P.S.: nu îi mai place trupa respectivă acum [râde].
- Te regăsești în el, așa erai și tu când erai mic sau erai diferit, poate mai neastâmpărat sau mai cuminte?
- Cred că vremurile sunt ușor incomparabile (datorită spațiilor de joacă și a numărului mare de mașini, stradă și maidanul nu mai sunt abordabile pentru jocuri), dar există în mod clar aceeași pasiune pentru energia masivă cheltuită în joacă și imaginație, energie care e aproape debordantă câteodată. Semănăm în foarte multe aspecte, și asta trebuie să fie o lecție pentru mine întâi, că să pot să îi fiu util. Avem aceleași ticuri, suntem nerăbdători, vrem să se întâmple „acum” totul, dar cu toate astea, reușim să ne umplem timpul cu alte activități intermediare care consolidează cumva chiar și vârful în așteptare. Uitându-mă la ce tocmai am scris, este în mod clar numai părerea mea asta [râde]. El sigur vede lucrurile mult mai simplu și de multe ori dă dovadă de maturitate în unele decizii. Și eu ar trebui să mai fac asta din când în când.
Bonus, unde l-am eliberat pe Mihai înapoi în ocean și el ne-a spus mai multe despre planurile de viitor:
- Mulțumim foarte mult pentru posibilitatea acordată! Breathelast pregătește lansarea a trei piese noi, cea mai recentă va fi „Fugă” (undeva în toamnă), piese ce vor compune un viitor album în limba română, material ce va fi înregistrat și produs la Lowbass5 Studio, în Deva. The Boy Who Cried Wolf pregătesc o dublă lansare, anume vom scoate albumul de debut, initutlat „Bad Time Stories” în format fizic (a fost lansat doar pe bandcamp) împreună cu cel mai nou material (12 cântece), intulat „BELLICOSE”. Overdue Records, o casă de discuri independentă locală, asigură producția fizică a acestor materiale, cu grafică de Sweeter Than Revenge, adaptată pentru CD de către Alexandru Das (AD) și piese înregistrate și produse de către Marius Costache, la Studio148. Estimăm lansarea oficială a acestui boxset format din cele 2 albume plus artwork special ș.a., la finalul lui 2019, începutul lui 2020. Poate chiar de revelion. Doar că s-ar numi revewolf. Nu va puteam lasă fără un dadjoke [râde]. Suntem recunoscători pentru ocazia oferită și pentru interes, vă dorim mult spor în continuare și neapărat… support local bands! (as you already do).
Urmăriți și ascultați Breathelast pe: Facebook | YouTube | Instagram | Spotify | Bandcamp
Urmăriți și ascultați The Boy Who Cried Wolf pe: Facebook | YouTube | Instagram | Bandcamp
Lasă un comentariu