Heike Langhans este una dintre vocile feminine cele mai reprezentative pentru stilul doom/gothic metal. Solista este cunoscută drept fostă membră Draconian și actuală componentă Light Field Reverie, Remina, Sojourner ș.a. În urmă cu ceva timp, Heike Langhans (căreia îi mulțumesc pentru tot) mi-a acordat un interviu în care vorbim despre cariera ei, de la începuturi, până în prima parte a acestui an. Redau conversația în cele ce urmează:
Spune-ne, te rog, câte ceva despre începuturile tale ca muzician. Cum ai descoperit că poți cânta și care a fost prima ta apariție pe scenă?
Când eram foarte tânără, îmi plăcea să fac karaoke ascultând absolut toate piesele de la radio. Tatăl meu este cel mai mare fan al muzicii și întotdeauna am avut piese date la maxim în casă, pe perioada weekendurilor, ceea ce mi-a oferit ocazia de a cânt cu încredere. Îi plăcea să interpreteze diferite melodii la chitara acustică, atunci când aveam câte o petrecere, și oamenii păreau plăcut surprinși când îl acompaniam vocal, așa că am presupus că acest lucru trebuie să însemne ceva.
Prima mea experiență pe scenă a avut loc în școala primară. M-am alăturat unui cor și am cântat împreună la competiții sau evenimente în fiecare săptămână, ceea ce cred că a fost destul de formativ pentru mine, din punct de vedre al diferitelor tehnici vocale pe care le folosesc și astăzi, chiar dacă nu am o pregătire oficială. Cu toate acestea, caracterul meu nu mi-a permis să stau cuminte într-un grup întrucât aveam prea multe idei proprii și o dorință arzătoare de a crea ceva diferit. Ceva ce nu era la fel de bine aranjat, dar care avea mai multă însemnătate.
De regulă întotdeauna mi-au plăcut lucrurile mai întunecate, mai melancolice sau mai emoționale, iar corul părea să fie, per total, prea prudent și religios (cu alte cuvinte, plictisitor). De atunci, am urcat pe scenă la diferite evenimente cu diverse trupe, dar întotdeauna îmi va plăcea mai mult să înregistrez ceva în studio decât să cânt live.
Care a fost prima trupă căreia te-ai alăturat?
Prima mea formație a fost o trupă de grunge formată din patru fete care se numea Cable 3. Zâmbesc mereu când îmi aduc aminte de ea pentru că a fost una dintre cele mai frumoase amintiri din adolescență. În fiecare vacanță îmi vizitam bunicii care locuiau în același orășel pitoresc de pe coastă în care trăiau și prietenele mele cele mai bune. Obișnuiam să stăm împreună toată ziua și să mergem în tot felul de aventuri prin tot orășelul. Trupa noastră consta mai mult în ședințe foto, cover-uri și stat împreună la sala de biliard decât în realizarea vreunei piese originale, dar ne-am distrat de minune și am realizat amintiri grozave.
Haide să vorbim puțin despre Draconian. Ai cântat alături de ei în jur de zece ani. Privind în urmă, cum percepi timpul petrecut în trupa aceasta? Ai schimba ceva, dacă ai putea?
Voi fi mereu atât de recunoscătoare pentru momentele petrecute alături de Draconian și experiența pe care am dobândit-o. Am învățat multe despre industria muzicală, despre alte țări și culturi, despre oameni și despre mine însămi. Toată lumea îmi spunea adesea că sunt prea dură cu mine însămi, dar atunci când ești înconjurat de ceea ce percepi drept excelent, atunci simți că trebuie să te străduiești ca să te îmbunătățești și să evoluezi în fiecare clipă. Nu consider că mi se cuvine platforma pe care mi-au oferit-o și, într-un fel, asta mă motivează să continui într-un mod care să reflecte aprecierea mea față de acea platformă.
Există multe chestii pe care le-aș fi schimbat dacă aș fi putut, dar nu puteam de la început să controlez acele lucruri și nu-mi pierd timpul gândindu-mă la ceva pe care nu pot interveni. Multe amânări au fost cauzate și de factorii birocratici care într-un final au jucat un rol și în cauzarea plecării mele din trupă. Asta e viața însă. Totul se întâmplă așa cum ar trebui și nu pun la îndoială Entropia.
În prezent ești implicată în mai multe proiecte – :LOR3L3I:, Remina, Sojourner și Light Field Reverie. Care sunt melodiile tale preferate de interpretat live și de ce?
:LOR3L3I: este proiectul meu solo darkwave, care a existat cu mult înainte să mă alătur vreunei trupe, dar a fost și primul lucru amânat pentru a prioritiza alte proiecte. Anul acesta vom lansa în sfârșit un album complet și, deși nu plănuiesc să îl interpretez live, știu că ar fi fost cel mai plăcut de cântat. Pur și simplu pentru că vocea mea fragilă se potrivește mai bine într-un context de muzică electronică.
Ce poate nu știe lumea despre mine este că, de fapt, găsesc cântatul live peste muzică dată tare destul de provocator. Tonul vocii mele e mereu pe punctul de a plânge, ceea ce înseamnă o nevoie colosală de control și volum potrivit. În studio, setările sunt atât de bine calibrate încât pot cânta aproape perfect. În schimb, live, echipamentele sunt adesea dezechilibrate, prea tare sau imprevizibile, în funcție de locație și echipament. Uneori e ceva atât de simplu precum monitorul de bas de pe scenă, suficient de tare încât să-mi sune urechile. Este corvoada pe care o numim „Totul mai tare decât toate celelalte”! Nu pot să-mi dau volumul in-ear-urilor atât de tare încât să-mi afecteze auzul, așa că ajung să fiu un pic dată peste cap și apoi mă gândesc prea mult la asta după, haha! Poate e sângele german din mine, căci noi urâm problemele tehnice.
Acum m-am împăcat cu asta și mă distrez cât pot! Așa că, pentru a răspunde la întrebare, melodia mea preferată pentru live încă este o discuție deschisă.
2025 a fost un an plin de realizări pentru tine: ai lansat alături de Remina The Silver Sea și ai apărut pe albume precum We, The Dead (HellLight), From Amber To Sun (Pilgrimage) și Isolate X (Mesarthim). Cum percepi aceste trei materiale pe care ai cântat, pe lângă albumul Remina?
Spațiu și doom. Două dintre lucrurile mele preferate, deci colaborările sunt foarte ușoare. Mai ales când băieții implicați sunt deja prieteni sau oameni faini pe care i-am întâlnit pe parcurs.
Am intrat prima dată în orbita HellLight la un festival de doom metal în Belgia, unde au avut un set senzațional. În plus, sunt niște tipi foarte faini, așa că am păstrat legătura. I-am rugat pe toboșarul Renan Bianchi să apară într-o piesă Remina, iar eu am fost bucuroasă să apar și pe albumul lor. Sunt pur și simplu minunați!
Pilgrimage (din Malta și Țările de Jos) este o altă trupă cu care ne întâlnim din când în când și cu care am păstrat o prietenie bună. Ne vedem oricând avem ocazia și ne-au ajutat în situații de urgență, cum ar fi când chitara lui Mike nu a ajuns la timp la aeroport înainte de un concert etc. Sunt oameni minunați și modești, cu un sunet foarte fain death doom. Au compus câteva piese pe ultimul album gândindu-se la acompaniamentul meu vocal, ceea ce a făcut foarte ușor să punem în aplicare viziunea lor. A fost ca și cum am adăugat fantoma care lipsea portretului, dacă vrei.
Mesarthim ocupă un loc special în inimile noastre și îi considerăm deja prieteni apropiați pe membrii trupei, așa că am avut primul cuvânt în alegerea piesei noastre favorite pe care să o refacem pentru albumul Isolate X. Dacă eu și Mike am avea mai mult timp, am fi probabil într-o trupă împreună și, crede-mă, am tot vorbit despre asta! 😉
The Silver Sea este un album foarte plăcut, atât din punct de vedere al producției, cât și al artwork-ului. Care este conceptul din spatele lui?
Mulțumesc frumos! Tema generală a trupei tratează explorarea spațiului de către oameni, necunoscutul și minunile sau lucrurile înfiorătoare care ar putea să pătrundă acolo. Sunt fascinată de ideea structurilor antice în locuri neașteptate și poveștile nespuse despre cum au apărut. Ambele albume au în comun structuri spațiale la scară mare, cu caracteristici ciudate și figurile care le-au descoperit.
The Silver Sea se referă atât la câmpul de resturi după o bătălie spațială, cât și la mările de metal lichid de pe o planetă îndepărtată în care aceste resturi au căzut. La impactul pe planeta ilustrată în coperta albumului se descoperă un monolit negru ciudat, cu ley line grids și un cristal roșu. Acesta iese dintr-o fântână întunecată adâncă în oceanul metalic și este învăluit în mister. Toate destul de „pentru tocilari”, știu.
Povestește-ne puțin despre procesul de creație al albumului The Silver Sea. Cum se nasc piesele Remina?
Uneori, eu și Mike vrem să explorăm plugin-uri noi sau sunete, iar asta ne conduce de obicei spre începutul unor secțiuni pe care le transformăm în piese. E un proces foarte experimental, unde entuziasmul nostru comun ne aduce într-o stare de hiperconcentrare și trebuie să spun că e foarte productiv.
De multe ori lucrăm și individual, prin metoda „piesa zilei”. La final, ne prezentăm ideile și decidem ce păstrăm, apoi restructurăm. Eu scriu mai mult folosind vocea, sintetizatoare și beat-uri electronice, iar apoi îi arăt totul lui Mike, care este multi-instrumentist și inginer – el înregistrează tot, face mixajul și masterizarea. Omul acesta lucrează extrem de mult!
Albumul Remina The Silver Key include și apariții speciale ale lui Mick Moss (Antimatter) și Tony Dunn (Sgàile, Cnoc an Tursa, Blackwork). Cum ați început să colaborați cu acești muzicieni?
Mike și Tony sunt prieteni vechi, iar în timp ce Mike lucra la mixajul unui album al său, am auzit vocea lui Tony și am zis Tony VA FI pe următorul nostru album, așa să-mi ajute zeii ipotetici! Tonul său este puternic, unic și străbate atmosfera ca un laser. Am scris partea vocală pentru „Vanta Ray” gândindu-mă la vocea lui și am vrut să-i dau rol egal în toată piesa. A devenit o melodie preferată a fanilor, deci am luat decizia corectă.
În ceea ce-l privește pe Mick, am fost mereu mari fani Antimatter și, în sfârșit, am împărțit scena cu ei în România acum câțiva ani. Am avut parte și de multă distracție în backstage, pentru că umorul și cultura noastră probabil ne-au apropiat. Am discutat despre susținerea unor concerte împreună, dar drumurile noastre ne-au purtat pe părți diferite ale planetei, așa că i-am cerut să facem un duet pe o piesă. „Algol” este piesa cea mai teatrală de pe album și am vrut un contrapunct masculin profund și emoțional pentru poveste. Din nou, am scris piesa având doar vocea lui în minte și sunt sigură că a știut asta din prima clipă când a auzit-o.
Ești atât o cantautoare deosebită, cât și o talentată graficiană. De unde îți vine inspirația pentru a crea artă?
Am o imaginație ciudată și sălbatică. De asemenea, mă inspiră elemente din vise, artă, cărți, jocuri, filme și seriale. Uneori e greu să identific ceva anume, pentru că și micile detalii din viața de zi cu zi formează sincronicități care devin idei noi. Din păcate, nu pot ignora elementul neurodivergent despre care nu vorbim [cred că v-ați dat seama, în engleză era I cannot avoid the neurodivergent elephant in the room – n.n.], dar încerc să îmi folosesc creierul hiperactiv în scopuri creative și bune.
Cum se împletesc muzica și arta vizuală, din punctul tău de vedere?
Ele trebuie neapărat să fie împreună și mi se rupe sufletul de fiecare dată când văd că nu sunt îmbinate corespunzător. Anumite combinații de sunete declanșează în mintea mea anumite culori sau forme, așa că realizez, de obicei, o identitate vizuală puternică și coerentă pentru fiecare trupă sau proiect. Dacă aș avea timp și resurse, fiecare piesă ar avea propriul videoclip personalizat.
Ce artiști te-au influențat cel mai mult în cariera ta de artistă?
Este o întrebare grea, pentru că sunt mereu în căutarea a ceva cu mai mult impact și nu mai sunt aceeași persoană ca acum cinci ani. Totuși, elementele care au rămas adânc întipărite în sufletul meu vin din perioada Art Nouveau/Deco, precum și din picturile nautice vechi cu corăbii în mări furtunoase.
În afară de asta, am iubit întotdeauna artiști ca H.R. Giger, Kay Nielsen, Tsutomu Nihei, Beksiński, Freydoon Rassouli și marii artiști Sci-Fi ca Syd Mead, Paul Lehr, Hajime Sorayama și John Harris. Recent, mă bucur de artiști mai noi ca Fedor Barkhatov, Aria Fawn, Serena Malyon și sculptorul Scott Radke, ca să numesc doar câțiva.
Care este autorul tău preferat? Dar cartea ta favorită?
Altă întrebare dificilă, pentru că sunt multe și cu motive foarte complexe. Îmi plac conceptele lui H.P. Lovecraft, stilul lui Clive Barker, reflecțiile personale ale lui Carl Sagan și povestirile vizuale ale lui Tsutomu Nihei și Junji Ito. Între 20 și 30 de ani am citit aproape exclusiv cărți de astronomie non-ficțiune, multe detalii tehnice, așa că nu aș putea să le numesc pe toate acum. De atunci, am apreciat „Imajica” și „Cărțile Sângelui” ale lui Clive Barker, seria The Expanse, de James S.A. Corey și, momentan, seria de cărți HALO scrisă de zece autori diferiți. Mike are o bibliotecă mare de cărți horror și manga pe care abia aștept să le citesc când îmi va permite timpul.
2025 a fost un an bun pentru muzică (în termeni de noi lansări). Ce album lansat anul trecut este preferatul tău și de ce?
Nu am idee, haha! A fost singurul an în care am scris atât de multă muzică nouă încât am ascultat foarte puține lucuri. N-ar fi corect să aleg unul singur. Conform celor de la Spotify, încă sunt blocată în 2024, pentru că albumul pe care l-am ascultat cel mai mult anul trecut a fost Mond al celor de la Soror Dolorosa. Totuși, mi-au plăcut single-urile noi din 2025 ale celor de la Bad Omens și HEALTH, dar albumele lor au apărut anul acesta. De aceea nimeni nu mă va vedea vreodată postând un top 10 albume cele mai bune ale anului!
Cum crezi că va arăta lumea rock/metal peste 40 de ani?
Fără să sun prea pesimistă sau distopică, dar dacă A.I. și cultura de conținut rapid nu ne-au distrus deja creierele, valorile, energia și tot ce prețuim până atunci – sper să vedem lumea așa cum o avem azi. Parcă suntem blocați într-o capsulă a timpului în care recreăm mereu ce-a fost acum decenii, dar cu tehnologie mai nouă, în cantități mai mari și cu ritm tot mai rapid. Ne agățăm de nostalgie pentru că ne amintește de vremuri mai bune, în timp ce adevărata esență a lucrurilor se pierde, câte o particulă la fiecare iterație, într-o societate care rescrie istoria și își pierde intenția originală. Nu vreau să sune negativ sau nihilist, dar devine tot mai evident.
Întrebarea reală este: rock-ul/metal-ul va rămâne autentic sau va deveni un trend produs în masă pentru echivalentul TikTok-ului din acea perioadă? Privesc ce au devenit goth-ul și punk-ul după Hot Topic, fast fashion și social media: accesibile, dar false și măcinate de politică identitară.
Cum vezi viitorul pentru formațiile tale?
Suntem doar fericiți să creăm muzică și să dăm viață ideilor noastre de tocilari, cât mai mult timp cu putință. Cântăm live din când în când, dar ne place cel mai mult procesul de creație. Acum, că avem o trupă completă în Noua Zeelandă cu Light Field Reverie, vom face cu plăcere câteva turnee și concerte, bucurându-ne de peisaj cu prietenii. În acest moment ne oprim doar din a ne alătura sau crea și alte proiecte cu alți prieteni!
Acum, că am terminat interviul, putem trece la treburi mai lejere. Să presupunem că am ieși în oraș, ca prietenii, și am intra într-un restaurant să mâncăm ceva. Ce ai alege din meniu, din punct de vedere al băuturii? (Eu îți spun din start că aș vrea un ceai negru).
Depinde, sincer, de restaurant și de momentul zilei! Dimineață până la prânz – o cafea New Zealand Flat White sau un ceai de tipul Thai Milk. Noaptea, aș bea cu drag un pahar de Rosé sau de Pinotage. Dacă este un pub – dă-mi un G&T [gin cu apă tonică – n.n.]! Noroc!
Am nevoie de ajutorul tău pentru a face un top 20 personalizat – melodiile care te-au influențat în cariera ta și cele care îți plac foarte mult.
Later edit: piesele recomandate de Heike sunt disponibile în playlist-ul de mai jos, cu precizarea că a menționat întreg albumul Ylem al celor de la Dark Fortress (de pe care am extras o melodie), iar la piesele de la Pink Floyd, ne-a rugat să nu o punem să aleagă una singură. Mai era o melodie: „The Silent Cessation”, de la YOB, pe care, din nefericire, nu am găsit-o pe Spotify. Audiție plăcută! 🙂
Comentarii 0