Iris 35 ani / 22.06.2012, P-ta Constitutiei, Bucuresti

Daca un concert obisnuit Iris a devenit intr-o anumita masura rutina – suferind poate si din cauza comparatiei cu vremea cand un asemenea spectacol era un eveniment si inca unul subversiv – o aniversare merita onorata. Mai ales ca cei care-si amintesc acele vremuri pot spune ca „Iris 15 ani” a fost un fel de moment simbolic al rock-ului romanesc, marcand pentru tineretul rock de ieri si de azi iesirea din incatusarea celor aproape 50 de ani de comunism in care aceasta muzica supravietuia in semi-clandestinitate. Veti spune poate ca m-am pierdut prin amintiri, dar ce altceva sunt aniversarile daca nu prilej de rememorare?

Si ca sa ne amintim bine, recitalul incepe in forta cu un medley de piese clasice (cu „Valul” la loc de cinste), urmat de „Frumusetea ta”, unul dintre primele cantece care mi-au atras atentia catre aceasta trupa. Spatiul din Piata Constitutiei se umple de oameni de toate varstele, inclusiv scolari veniti in mod organizat. Impartirea nefasta in Golden si Normal Circle dainuie si aici, dar ambele spatii sunt relativ pline si invaluite de muzica trupei sustinuta de un sunet echilibrat. Dupa toate surprizele anilor anteriori, cei de la Iris au optat de data aceasta – si bine au facut – pentru un concert fara prea multi invitati si prea multe artificii. Doar ei, cei cinci, in frunte cu Cristi Minculescu si, de doua ori, Felicia Filip. Un concert „traditional”, care merge direct la inima. Fara experimente, fara nume vechi, fara pretentia de a fi mai mult decat este.

Cristi Minculescu este in voce, Valter Popa, Doru Borobeica si Nelu Dumitrescu isi fac exact treaba si lipsa unor mari virtuozitati tehnice este compensata de umplerea calda a armoniei venita din clapa lui Relu Marin.

Avem parte de „Matase alba” in amintirea altui concert aniversar, cel de la Aeroportul Baneasa, si spectacolul merge mai departe. Sigur, in ultimii ani nu mai astepti mari noutati de la Iris. Nici nu mai esti fascinat ca in copilarie. Dar muzica directa si onesta si timbrul unui solist vocal revenit dupa o grea suferinta este simbolul unei intalniri intre prieteni, care, iata, se prelungeste de 35 de ani. E ideea simpla a unui concert rock, aceea de a te simti bine si de a vibra alaturi de altii, si cred ca mai mult Iris nici nu-si poate dori.

„De vei pleca” o aduce pentru prima data pe scena pe Felicia Filip, pentru un duet devenit obisnuinta si gustat in continuare. Ma intreb daca David Coverdale stie ca o soprana din Romania canta cel putin odata la cinci ani una dintre piesele trupei lui. „Revelatie” este singura piesa de pe noul album care pare sa aduca o nota aparte, prin tema ceva mai complexa, dar pana sa ne dumirim trecem la „Demagogi”, una dintre piesele care au marcat un nou inceput pentru Iris, odata cu lansarea albumului „Luna plina”. Personal am avut mereu sentimente amestecate legate de colaborarea grupului cu Mihai Godoroja, ce a avut ca rezultat schimbarea (partiala) de sound din 1996. As fi preferat poate un Iris mai dedat improvizatiei unuia modernizat, dar in cele din urma orientarea stilistica veche a inglobat cu succes noile elemente.

Dupa „Cine ma striga in noapte” perdeaua cade peste partea din spate scenei, iar in fata ei se plaseaza strategic Cristi, Valter si Relu pentru un moment acustic ce are in centru „Noaptea”, dublat de momentul haios in care cablul de la chitara este „furat” de ridicarea imensei cortine.
Un moment aparte este proiectarea pe cortina-ecran a steagului defunctei (oare?) Republici Socialiste Romania, de langa care se insinueaza incet-incet momentele istoriei de 35 de ani, momente de bucurie, de tristete, de izbavire si de incercare. Steagul gaurit ne vorbeste despre timpurile noi, in care speram ca schimbarile vor fi mai mari decat cele din vocea foarte bine pastrata a lui Cristi Minculescu. In nadejdea ca „Nimeni nu mai plange” aruncam un gand catre „Cei ce vor fi”, pentru ca momentul sa se incheie cu o noua aparitie a „Filipissimei” pentru „Baby”. Intre timp, pe lateral sunt proiectate decoruri cu lumanari si ferestre de la care ne privesc ochii celor de pe scena.

Am spus si am scris mereu ca solo-urile sunt un balast pentru concertele Iris.  Ramasita a anilor â’80, improvizatiile solistice unor instrumentisti corecti dar nu foarte tehnici par desuete in repetitivitatea lor. Tocmai de aceea, fundalul orchestral peste care se suprapune momentul lui Nelu Dumitrescu este o idee buna care atenueaza oarecum aceasta impresie apasatoare. Si desi prestatia in sine nu iese din tiparele obisnuite, artificiile o ajuta sa fie unul dintre cele mai aplaudate momente ale serii.

Urmeaza inca o serie de hituri vechi si noi, din care nu lipseste „Doamna in negru” a celor de la Uriah Heep, totul pare sa se incheie cu nelipsita „Floare de iris”, dar, evident, lumea nu pleaca pana nu topaie si nu canta pe „Strada ta”. Si cand valul de confetti anunta ca de data aceasta chiar s-a terminat, ca o surpriza, Cristi Minculescu si compania canta in cinstea „unui mustacios” „I Want To Break Free” – una dintre primele dati cand aud pe cineva facand o preluare convingatoare a acestei piese.
Prea multe nu sunt de adaugat, pentru ca in Romania Iris e trupa de „love it or leave it”. In ceea ce ne priveste, sa dea Dumnezeu sa dam curs invitatei solistului-emblema al rock-ului romanesc si sa ne revedem in 2017, la „Iris 40 de ani”. Si inca de cateva ori pana atunci.

Text: Paul „Slayer” Grigoriu
Foto: Diana Grigoriu

O ampla galerie foto poate fi accesata AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*