„Zici că-s paranoid, îmi vine să bark at the moon. Sunt în crazy train, over the mountain și aș vrea să fly high again, dar e doar un shot in the dark… I donʼt wanna stop… See you on the other side. Mama, heʼs coming home!
(RĂZVAN ENACHE)
Urmează zile, poate săptămâni, în care de peste tot se vor revărsa detalii biografice, anecdote, amintiri. Din radiouri, televizoare și alte echipamente de tot felul se vor auzi mai des decât de obicei „War Pigs”, „Crazy Train”, „Paranoid”, „Mama, Iʼm Coming Home”. Iar apoi zgomotul se va atenua și lumea își va vedea de mersul ei, mână-n mână cu timpul implacabil. Cred însă că nu de vorbe mari avem nevoie. Nu de omagii care să ni-l descrie pe Ozzy Osbourne ca pe un model de viață și mare muzician. Nu a fost nici una, nici alta. Ci, așa cum foarte frumos a scris un cronicar autohton al festivalului „Back to the Beginning”, cel care a arătat că solistul rock nu trebuie să fie neapărat un zeu – acel „golden god” evocat de Robert Plant – ci poate fi fragil, înspăimântat, singur și derutat. În fond, edificiul gotic sonor numit Black Sabbath a avut pe galeriile sale întunecate multe plăsmuiri, pe multe voci, însă Ozzy Osbourne a ilustrat mereu cel mai bine instabilitatea condiției omenești, pentru că a rămas mereu adolescentul nedumerit care a căutat în muzică și în public o protecție, nu mereu cea mai bună, în fața unei vieți pentru care nu a fost niciodată pe deplin pregătit.
În ciuda „cosmetizării” constante aplicate de cea care i-a îndrumat cariera și, în mare parte, viața – de la cântăreți „de susținere” ascunși prin culise până la cultivarea imaginii „princiare”, mereu un strop ironică, dar devenită caricatură grotescă în infamul reality show „The Osbournes” – , cel care ne-a părăsit acum a fost mereu atât de aproape de noi tocmai pentru că ne-a ilustrat atât de bine nesiguranțele și căderile. Niciodată acrobat vocal precum Gillan sau Coverdale, niciodată simbol al unei masculinități hiper-sexualizate ca atâția soliști contemporani cu el, Ozzy a fost adesea chiar opusul lor și, prin aceasta, fratele fiecăruia dintre noi: cu timbru inconfundabil dar voce fragilă, uneori sub ton, alteori fără suflu, cu prezență scenică deloc coregrafiată, caraghioasă și adesea puerilă, neadaptat la pretențiile unei înalte societăți unde celebritatea l-a dus fără voia lui. Dacă se spune că Black Sabbath a inventat genul heavy-metal, Ozzy Osbourne s-a folosit de el pentru a da o voce golanului pe care tot restul lumii îl disprețuiește. Golan poetic sublim – deși uneori abject – el a coagulat în jurul lui muzicieni de primă mână, mult superiori tehnic, dar cuceriți de această rebeliune ingenuă.
Era suficient să-l vezi în concert ca să înțelegi că toate controversele și căderile se topeau în iubirea de public și de scenă din care se hrănea, nu ca un vampir energetic, ci ca unul care dădea totul – splendoare și scursură deopotrivă – și nu primea nimic mai puțin în schimb. Este cât se poate de semnificativ faptul că printre nenumăratele mesaje de condoleanțe și apreciere, unul a venit din partea administratorilor cenotafului de la Alamo, monument al eroilor din Texas, pe care răposatul l-a profanat într-unul dintre numeroasele momente de nebunie, dar către care s-a întors peste ani cu privirea spăsită de copil.
În loc să vorbim în exces despre moștenire și influențe, slăbiciuni și albume vândute, este momentul să răspundem la dăruirea lui cu iubirea care l-a ținut în viață în toți acești ani. Până la urmă toți murim ca niște oameni obișnuiți, așa că astăzi mă gândesc la John Michael Osbourne cu durere și speranță și îi răspund la ultimul „God bless you!” transmis lumii de pe scena din Birmingham cu rugăciunea ca Dumnezeu să-l primească și să odihnească în sfârșit sufletul de copil care și-a ridicat pentru prima dată vocea către lumea surdă printr-un anunț de pe un fluturaș din cartierul natal: „Ozzy Zig needs a gig!”
Lasă un comentariu