Steve Wilson vorbea recent despre granița pe care el o socotește foarte importantă între artă și divertisment (entertainment). Pentru industrie nu există decât cel din urmă, iar cei care ajung, într-un fel sau altul pe scenă, uită uneori de crezurile începuturilor chiar pe măsură ce încep să se vadă… mari artiști. Dar acum, în acest tumultuos început de secol XXI, mai există oameni bine înfipți în fenomen care își râd de toți și mai ales de ei. Și care, mai tineri sau – mai degrabă – mai bătrâni, rup rutina camerelor de hotel între două concerte pe scene care le rămân anonime și cântă de și în vacanță. Cam așa s-ar descrie cadrul concertului din 6 iunie 2016, de la Romexpo.
Traficul bucureștean și îndatoririle zilnice mă fac să întârzii la recitalul trupei de deschidere, Robin and the Backstabbers. Prind 3-4 piese pe care dezinvoltura pare să se amestece cu o doză de frustrare firească pentru niște discipoli ai lui Bacovia. Actul artistic complex conceput de muzicienii bucureșteni pare oarecum stingherit de context: forfotă continuă, reîntâlniri, rockeri vechi și hipsteri care știu că dă bine să scoți de la naftalină capetele de mort, pe scurt, un public eterogen și cu entuziasme reale sau mimate în așteptarea lui Alice, Johnny și compania. Mai vechii admiratori au ce vedea, la Robin and the Backstabbers nu se face rabat de la calitate, iar dacă vreun „neofit” a reușit să prindă ceva, cu atât mai bine.
Două dintre laturile scenei rock, groaza – existențială sau nu – și strălucirea, tind să fie exacerbate zi de zi de noi trupe care pierd din cauza lor esența autenticității artistice. Întuneric și sclipici. Mal de vivre și petreceri cu cocktailuri explozive. Ei bine, Hollywood Vampires, un nume care le sintetizează pe toate acestea, este în același timp o trupă care le parodiază din interior, o gașcă de prieteni care a avut parte de amândouă și reușește să nu se ia în serios, să păstreze doza de ironie necesară pentru a supraviețui, fără a râde însă niciodată de… muzică. Alice Cooper e maestrul de ceremonii al acestei mici găști, care își începe recitalul pe fundalul imaginilor cu nenumărați prieteni care „au venit… au băut… au murit”. Dar, evident, au și cântat, și asta merită dus mai departe. Fără mari introduceri, ne trezim în plină istorie rock, evocare și în același timp vedere din interior. Johnny Depp e un actor de mare succes care s-a gândit că a venit timpul să se și simtă bine… așa, mai serios. Joe Perry l-a uitat o vreme pe „geamănul toxic” cu trupa lui din ce în ce mai incertă, Matt Sorum rupe tobele în două indiferent unde s-ar afla, iar la bas nu e Duff, ci Robert DeLeo de la Stone Temple Pilots. Nume ca Spirit, T. Rex și The Who le încing imaginația rockerilor vechi și noi, pe „My Generation” Joe Perry își face țăndări chitara într-un moment de pur „re-enactment”, iar apoi vine cu una pe care poza lui Jimi Hendrix devine pretext pentru „Manic Depression”. Secția ritmică funcționează brici, Johnny Depp, destinatarul multor țipete și suspine își vede de treabă cât se poate de decent, limitându-se la partea ritmică și câteva incursiuni elementare solistice, Alice Cooper e mai stăpân pe el ca oricând, iar unde vocea nu i se mulează pe anumite pasaje, primește sprijin de la chitaristul al doilea și clăpar sau susținere armonică de la restul trupei. E reconfortant, e amuzant, e cât se poate de serios. E „Whole Lotta Love”, e „Five To One”, e „Rebel, Rebel”. Și pentru că vampirii glamour mai și compun, e „As Bad As I Am”, o piesă scrisă de piratul din Caraibe metamorfozat în rocker cu cămașă largă și batic, adesea cu o țigară în colțul gurii.
Nu, oameni buni, seara asta nu e teatrul unei capodopere, nici nu se vrea asta. Nu e nici chiar o trupă de preluări ca oricare alta, pentru că pe scenă se află totuși unul dintre stâlpii ei, unul care chiar a fost prieten cu Jim Morrison și care și-a învins vechii demoni, cei care i-au pus la pământ pe „My Dead Drunk Friends”. Dintre care pe unul dintre ultimii, Lemmy, trupa îl evocă cu Matt Sorum pe post de solist vocal, asta după ce Joe Perry cântase și el cu glasul, blues, cum ne-am fi așteptat, în varianta Fleetwood Mac, „Stop Messin’ Around”. Și cât de revigorant e să cânți la 20, 30, 40, 50 de ani, alături de un solist vocal de 68, că… „I’m Eighteen”. „Sweet Emotion”, nu altceva…
Felicitările și tortul (aniversar) pentru Johnny Depp au loc după „School’s Out”, deși bătrânii ne-au învățat, în felul lor șugubăț, că școala asta prin care au trecut ei nu se termină niciodată și că lecțiile trebuie învățate cât mai repede, pentru a nu fi nevoie de niște vampiri care să te aducă înapoi la viață.
Un singur detaliu negativ și fără legătură cu muzica trebuie menționat: și la intrare și la ieșire s-au format cozi imense, pentru că nu exista decât o cale foarte îngustă de acces. Slavă Domnului, vremea a fost frumoasă, în ciuda unor mici averse în cursul zilei. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă se rupeau norii și lumea s-ar fi înghesuit spre ieșire. Încerc să-mi alung din minte cuvinte ca cenaclu, Flacăra, Ploiești…
Lasă un comentariu