În 1990, într-una dintre primele reviste de rock din România eliberată, apărea un articol numit „Mormântul bucuriei”. Pentru mulți dintre cititorii foarte tineri, era prima dată când auzeau de Jim Morrison și de locul lui de veci din Paris, unde se revărsau în fiecare ani mii de vizitatori de toate felurile. O statuie dispăruse, mormintele din jur fuseseră dezafectate, iar hărțile cimitirului parizian Pere Lachaise aveau mereu indicată parcela unde se odihnesc rămășițele „regelui-șopârlă”. Jim Morrison s-a născut înaintea celor mai mulți părinți ai noștri și a murit înainte ca generația mea să fi văzut lumina zilei. I-am vizitat și anul trecut mormântul. Era înconjurat de bătrâni, oameni între două vârste, copii.
Din punct de vedere artistic, despre Nicu Covaci ar fi suficient să spunem doar că a fost coloana vertebrală și sufletul formației care a compus și înregistrat „Cantafabule”, despre care Ilie Stepan, poate cel mai profund maestru al rock-ului românesc, spunea că este cea mai mare realizare muzicală a genului din țara noastră.
Cu greu găsești un român care să nu știe măcar un cântec Phoenix, două versuri, o linie melodică. Inspirată din straturile cele mai adânci ale folclorului, muzica timișorenilor a devenit la rândul ei patrimoniu universal. Încet-încet, amatorii de rock progresiv din toată lumea descoperă bijuteriile ascunse pe înregistrări din – pe atunci – obscura Românie. Vorbim despre un fenomen cultural ale cărui dimensiuni abia începem să le percepem odată cu plecarea la Domnul a celui care a inițiat și susținut acest proiect.
Se va scrie mult, se va șușoti, se va bârfi, se vor înălța osanale și se va azvârli cu noroi. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”, după cum spune unul dintre marii poeți ai omenirii. Nicu Covaci a avut slăbiciunile lui, nu și le-a ascuns și nu are nevoie să i se creeze vreo „imagine”. Și-a asumat viața pe care a dus-o și lasă în urmă atât de mult, încât restul va „trece ca un fum”.
România crește prin truda, meșteșugul, arta celor mai înzestrați dintre noi. Ei sunt sprijinul nostru, piatra neclintită, fie ea și piatră de mormânt. Nu am avut un John Lennon, nu avem vreun Bob Dylan, nici un Jim Morrison. Dar putem avea propriul mormânt al bucuriei. Un loc unde să se perinde generații, să aducă un omagiu, să spună o rugăciune și să afle cine sunt „cei ce ne-au dat nume”. Un punct de reper în geografia fizică și spirituală, pe care nu-l pot reprezenta o urnă și un pumn de cenușă. Încercarea de a transforma metafora celui renăscut „din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum” în realitate palpabilă le aruncă în derizoriu pe amândouă. S-ar cuveni ca cel care a trecut prin filtrul alchimiei sale lăuntrice atât de frumos tradițiile românești să se odihnească în pământul care l-a născut și pe care l-a făcut să dospească atât de măiastru.
Lasă un comentariu