După cum era de așteptat, nici nu s-a uscat pământul de pe mormântul lui Nicu Covaci și „libertatea de expresie” a dat frâu liber revărsării de lături. Am scris și într-un articol anterior, răposatul și-a avut, fără îndoială, metehnele. Aș spune ca cel fără de păcat să arunce primul cu piatra, însă mi-e teamă să nu lezez sensibilitatea alergică la creștinism a unora dintre cei mai vocali critici. Da, Nicu Covaci a greșit în multe privințe. Problema este legată de punerea lucrurilor în context, de echilibru, de proporții.
În paranteză trebuie spus că unul dintre cei revoltați și-a făcut de ceva vreme un obicei de care lumea rock-ului ar trebuie să fie prin definiție, străină: turnătoria. Aptitudine apreciată la justa valoare de ierarhia comunistă sau de orice fel de dictatură, respectiva îndeletnicire constă în a le raporta tuturor celor sus-puși orice abatere a cuiva de la linia „corectă” de gândire, cu consecințe directe asupra celor incriminați. Pe vremuri acestea ajungeau până la pușcărie și moarte, azi e vorba doar despre o lapidare simbolică, publică, prin care cel care gândește altfel este ostracizat într-un fel sau altul. Turnătorul – sau pârâciosul, dacă vreți – e promotorul aceleiași îndeletniciri detestabile în care lipsa argumentelor se vrea suplinită de satisfacția obținută prin pedepsirea „exemplară” a celui care își permite să iasă din rând. Revenind la cazul nostru, unul dintre „critici” s-a făcut cunoscut pentru blamarea cu furie proletară pe platforme sociale a celor care se asociază – fie și din rațiuni estetice – cu idei și opinii care îl zgârie pe cerebel. Până și publicația noastră a fost pârâtă pentru asocierea cu un muzician așa-zis extremist, în speranța că opinia publică ne va trage de urechi. Astăzi respectivul se revoltă că recent plecatul dintre noi Nicu Covaci a „terfelit” „istoria și moștenirea unei formații a cărei loc” (sic!) era pe stadioane. Uitând, evident, că acel loc a fost câștigat în primul rând prin eforturile aceluiași artist. Că Phoenix nu a ajuns la nivelul de creativitate din perioada de glorie din inerție, ci prin talentul și eforturile unui grup de muzicieni și textieri de excepție, a căror direcție artistică a fost coordonată de la început până la sfârșit de Nicu Covaci. Deși recunoaște că „importanța și contribuția sa în era comunismului este incontestabilă” (sic!; again!), criticul nostru, fost ucenic-turnător (sună foarte metal, dar pe cuvânt că nu e) ajunge totuși la concluzia că nu merită niciun respect.
Un alt contestatar, mult mai civilizat și articulat, emite o opinie nu complet lipsită de argumente, însă care ratează esențialul prin faptul că trece cu vederea perenitatea actului artistic (fie ea și relativă). Pietro Mascagni nu e cunoscut pentru mare lucru în afară de „Cavalleria rusticana”, Ken Kesey nu a scris niciodată nimic pe măsura debutului cu „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, iar „Never Mind the Bollocks” a fost suficient pentru ca Sex Pistols să rămână în istoria muzicii. Se poate discuta la nesfârșit dacă, într-adevăr, Phoenix „n-a livrat nimic relevant în ultimii 20-30 de ani”. Foarte clar este însă că în aceste decenii nu există prea multe realizări (poate la nivel de nișă) care să se ridice la nivelul primei piese de pe „Cantafabule”. Când ai marcat o epocă și zeci de mii de oameni se raportează la compozițiile tale ca la un etalon, când ani întregi de libertate totală, fără nicio șicană din partea sistemului politic și fără riscul de a fi arestat la cea mai mică turnătorie (ups!), nu au scos la iveală niciun artist care să se apropie de nivelul de relevanță al unui album ca „Mugur de fluier”, nimeni nu-ți mai poate lua locul în panteonul artistic național și universal.
Repet, nu este vorba despre a-i crea lui Nicu Covaci o imagine imaculată. Nu i se potrivește, nu are nevoie de ea. Însă în momentul dispariției unui artist se face un bilanț. Și este firesc ca unii să scoată la iveală meschinăriile, erorile, păcatele, dacă vreți. Pentru că suntem tentați să vedem doar lucrurile pe care le avem în comun. Când însă punem în balanță cu acestea moștenirea, opera, indiferent de momentul creației, talerele balanței se înclină altfel. Este însă nevoie să ne regăsim capacitatea de a admira – un exercițiu încă foarte greu…
Lasă un comentariu