Incercand de la editie la editie sa-si diversifice oferta, cu trupe multe si felurite, activitati colaterale si un mic targ, Maximum Rock Festival s-a inscris anul acesta intr-o evolutie fireasca.
Muzica, produsele promotionale si atmosfera pot fi definite cu un singur cuvant: pestrite. Si daca mai sunt, evident, lucruri de pus la punct, putem constata, pe de alta parte, ca aceste doua zile tind sa devina o traditie incetatenita in rock-ul autohton.
La intrarea in Turbohalle te intampina asa-numita „drum stage”, loc perfect de respiro in pauzele dintre trupe si standuri cu nenumarate CD-uri, tricouri, esarfe si accesorii, in capul carora se afla cel oficial, la care festivalul si trupele prezente isi promoveaza muzica si conceptul.
Inceputul e marcat de o prezenta nu tocmai consistenta – e vineri seara, lumea intarzie la munca sau este prea obosita – insa acest lucru nu impiedica inceperea relativ punctuala a recitalului Psycho Symphony.
Trupa din Carei e o rara avis, cel putin in ceea ce priveste aparitiile ei din capitala, insa de cate ori o vezi, comparatia cu vinul iti vine in minte: cu cat mai vechi, cu atat mai bun. De fapt, elementul determinant al celor patru muzicieni de exceptie e constanta: cu exceptia unui plus de burta si a unui minus de par la familia Gindele (Róbert – bas si Gábor – tobe), membrii trupei si arata cam la fel ca acum mai bine de douazeci de ani, cand si-au inceput cariera muzicala.
Pe vremuri, in anii ’90. cand Psycho Symphony participa la vreun festival, ceilalti muzicieni aveau, dupa recital, cam aceeasi reactie: „Ma las de muzica. Ce rost mai are sa cant, i-ai auzit pe astia? Ne dau clasa tuturor.” Fiind direct participant la aceste discutii, astazi pot sa spun ca lucrurile au evoluat, in sensul ca am reusit sa trec de la admiratia uluita la bucuria pura a actului artistic.
Psycho Symphony canta atat de bine, cu atata firesc si cu atata placere, incat nu poti decat sa zambesti fericit. Toata acea muzica „dementa”, cu schimbari de ritm si atmosfera, masuri mixte, modulatii si gaselnite ritmico-melodice are calitatea de a suna cat se poate de firesc. Nimic nu e fortat, nimic nu e virtuozitate de dragul virtuozitatii.
Iar auzind vocea atipica, un pic pitigaiata, a lui Emil Gherasim, sau vazandu-l pe „Tici” Mogyóros cum da din cap incantat pe un riff furios de death-metal, la cateva clipe dupa ce a facut un solo sincopat si modulant, intelegi ca muzica – fie ea pe albume, fie, mai ales, live – asa trebuie cantata si traita. Psycho Symphony este, se poate spune de la inceput, cea mai buna trupa a serii, alaturi de… sa nu anticipam.
Intre timp sala se mai umple cate putin, astfel incat, in jurul orei 19.30 publicul ajunge sa se intinda pe tot spatiul dintre scena si mixer, desi inca rasfirat. In fata noastra se pregateste o mare desfasurare de forte si pe scena apar membrii God, deja pregatiti de invazia barbara, cu haine specifice si fetele vopsite pentru razboi. O coregrafie ce include arme de lupta dreapta, flacari si iele completeaza aparitia scenica a unui grup-emblema al anilor 1990.
Din punctul meu de vedere, cei de la God au ratat una dintre intalnirile cu autenticul atunci cand au ales sa renunte la conceptul lor initial, original si oarecum inedit, pentru a se integra intr-un curent foarte la moda, dominat de un „revivalism” un pic artificial si definit cu termenii pagan-metal. Cu toate acestea, spectacolul din aceasta seara este fara indoiala o reusita.
Aspectul vizual completeaza o muzica ce merge mult spre folk-metal, cu influente clare de black si death. Vocea baritonala a lui Constantin „Castor” Lapusneanu rasuna chiar si dincolo de sunetul care o dezavantajeaza vadit, iar suprapunerile vocale sunt de efect. De la nectarul zeilor la mai vechiul „Here Comes the Night…”, cantecele umplu sala de energie si voie buna.
Solo-urile sunt in general teme melodice reluate si un pic dezvoltate, armonia vine mai ales din pasajele orchestrale, iar marele castig al trupei mi se pare Duddu, un chitarist care stapaneste bine si partile vocale – fie ele in armonie sau growl – si completeaza excelent demersul concertistic al trupei.
Piese precum „Tribes of the Frightening Forests” suna bine live, dar, repet, incadrarea intr-un curent foarte popular le face un pic mai greu de scos in evidenta din punct de vedere compozitional. Totusi, elementul romanesc (chiar daca mai mult melodic decat armonic) da o nota de originalitate, iar scena efectiv umpluta de membrii trupei si de arsenalul lor razboinic fraternizeaza cu cei – tot mai numerosi – din fata ei in momentul unei inspirate preluari dupa Tudor Gheorghe, „Au innebunit salcamii”.
Pauza e prilej de respiro, de o excursie pana la standul de biciclete ciudate, care arata ca niste motociclete mai mici, sau la „drum stage”, micul divertisment muzical coordonat de Raluca Pascaru de la Changing Skins, unde apuc pe fuga sa-l vad pe Cristi Dumitrescu batand un „Battery” dezlantuit. Pe cursul celor doua zile, pe aici vor trece, printre altii si Dan Mullins de la My Dying Bride si Jorin Nijenhuis, recenta achizitie Atrocity.
Mai arunc o privire la standul de CD-uri, cu o oferta bogata de albume pe care le poti si asculta la fata locului, apoi imi reiau constiincios locul in fata scenei pe care urca o trupa constanteana din ce in ce mai apreciata, White Walls.
Avem de-a face, intr-un sens mai larg, cu a doua trupa progresiva a serii, dupa Psycho Symphony. Daca la aceasta din urma structura narativa si evolutiva este definitorie, nota originala a White Walls este data de groove, de acel balans molipsitor care echilibreaza partile metal si pe cele mai meditative, care face trecerea intre ele si da in acelasi timp dinamica pieselor. Concertul din aceasta seara este dedicat – ca cele mai multe din ultima vreme – prezentarii noului album, „Escape Artist”.
Si daca sunetul este clar si instrumentele se disting bine, volumul ramane mult prea ridicat. Mi-am luat deja multe injuraturi pentru acest punct de vedere, dar nu voi inceta sa repet: muzica nu e mai buna daca iti crapa urechile in doua. Poate ca ar trebui sa-mi schimb semnatura si sa scriu la sfarsitul (sau la inceputul) tuturor articolelor, „de ce … trebuie sa fie asa de tare?!” Mai ales ca avem de-a face cu o muzica careia nu-i lipsesc subtilitatile, nu cu vreun hardcore primitiv la care bum-bum-bum/ hey-hey-hey sa reprezinte esenta pieselor.
Dincolo de acestea, prestatia trupei in sine este remarcabila. Coordonarea functioneaza excelent, noile piese au mai multe valente metal, dar pastreaza amprenta specifica White Walls, de la „Dream Chaser” la „World Gone Wrong” zidul sonor se umple de culori muzicale variate, un „tribut adus imaginatiei”, asa cum spun chiar membrii trupei si o imbinare reusita de rock progresiv, metal si metalcore undeva intre King Crimson si Between the Buried and Me.
Da, ati ghicit probabil deja, White Walls este, dupa parerea mea, number 1 in aceasta seara, la „egalitate de puncte” cu Psycho Symphony. Simpatic gest si invitarea unui fan – instrumentist virtuoz la mai putin de 18 ani, daca nu ma insel – pe scena, pentru a canta la chitara a doua pe „Friends for a While”, scurta incursiune in repertoriul albumului anterior, „Mad Man Circus”, bine punctata si prezenta scurta si la obiect a lui Buvnitz.
Atrocity s-a intors, pentru o vreme, la un death-metal asezonat cu elemente melodioase, care va marca, dupa cum anunta Alex Krull, o trilogie inceputa cu realizarea cea mai recenta, „Okkult”. Asa ca in aceasta seara vom da uitarii multe dintre experimentele ce au marcat cariera trupei si vom asculta o portie zdravana de death-metal. Lucrul devine evident odata cu „Pandaemonium”, pe care dubla pedala a tanarului Joris Nijenhuis marcheaza piesa furibunda dar cu structura clara si rudiment de refren usor de retinut.
„Haunted by Demons” ne duce cu cativa ani inapoi (desi face parte tot din noul album) prin riff-urile de thrash-death old school si, iata, coordonatele pe care se va desfasura tot concertul. Cu basul inregistrat, la fel ca toate partile orchestrale, Atrocity se prezinta ca o trupa in forta, dar fara prea multa originalitate. Muzica este energica si directa, cu oarecare „carlige” si, din punctul meu de vedere, oricum preferabila experimentelor mai putin reusite din trecut.
Alex Krull incearca permanent sa mobilizeze publicul, si are succes, desi cei mai multi spectatori par deja in asteptarea Samael. La „Satan’s Braut” pe scena sunt aduse si doua fete, cu care frontman-ul danseaza dezlantuit si amuzat, in timp ce moshpit-ul pe care-l cere mai intarzie o vreme si va izbucni cu totul abia la urmatoarea trupa.
Nu exista probleme de omogenizare, dar impresia generala este ca germanii au un nume in spate, fara ca astazi sa mai pastreze prea multe de spus. O trupa de death-metal placuta auzului indulcit cu asemenea sonoritati, directa, onesta si cu un frontman care-si face bine treaba. Si cam atat. „Necropolis” trezeste multe nostalgii, iar „B. L. U. T.” aminteste de latura creativa a grupului (si de bunicul solistului, nascut la Sibiu). „Reich of Phenomena” incheie in aplauze un recital filmat cu constiinciozitate, din public si de pe scena, de Liv Kristine. Si urmeaza asteptarea capului de afis.
O scena invaluita in fum, un instrumentist care se muta permanent de la tobe la clape, un basist si un chitarist discreti dar eficienti si maestrul de ceremonii, odinioara cunoscut sub numele de Vorphalack, azi pur si simplu Vorph – doamnelor si domnilor, Samael. Elvetienii isi incep recitalul cu un cantec devenit clasic, „My Savior” si promit astfel o incursiune in toata cariera trupei. Pe tot parcursul recitalului, muzica si spectacolul reusesc sa pastreze o intensitate constanta, iar structurile destul de repetitive sunt echilibrate prin varietatea de mijloace si stiluri.
Asa se face ca recitalul ajunge inca de la inceput si la albumul de rezistenta al primei perioade Samael, „Ceremony of Opposites”, cu „Flagellation”. Electronic si metal, recitalul din aceasta seara accentueaza in special partea mai dura, cu o energie fantastica din partea lui Xythras si un Vorph stapan pe rolul de maestru de ceremonii. Pasajele mai lente, meditative si experimentale, electronice si atmosferice, lasa loc din cand in cand cruzimii metal, asa ca de la versuri cantate cu publicul la moshpit nu e decat un pas.
Cel mai recent disc al elvetienilor este prezentat prin piese ca „Luxferre” sau „Soul Invictus”, dar nu lipseste nici „cea mai heavy si mai intunecata chestie din toate timpurile”, „Into the Pentagram”, de pe aproape uitatul „Worship Him”. Conceptul din spatele Samael este eclectic atat muzical cat si ideatic, cu o evidenta tenta de new age intunecat, despre care nu stii cat este spiritualitate asumata si cat imagine pura, imaginatie artistica.
Publicul este insa tinut in priza, iar reactia este cea mai entuziasta a serii. Pare ca Samael ar putea canta la nesfarsit, si fiecare isi gaseste portia de traire si amintiri, intre „Jupiterian Vibe”, „Reign of Light” sau noua „In Gold We Trust”. Vorph este teatral, ridica doua degete lipite intr-un semn ocult ce poate fi vazut si pe copertele unor albume Dimmu Borgir, dar ramane in acelasi timp apropiat de cei din fata sa. Cat este fictiune, cat realitate?
Muzica Samael nu da acest raspuns, dar, din punct de vedere artistic, poti sa te bucuri de expresie si dincolo de ideologie. Evident, „Baphomet’s Throne” nu putea lipsi, rasplatit de urale si de un moshpit care se reia la intervale regulate. Bis-ul aduce „Ceremony of Opposites” si „Let My People Be!”, o punte intre trecut si prezent si putem spune ca seara se incheie apoteotic.
Samael ramane o forta live, un grup poate mai greu de inghitit de cei neavizati, dar care nu si-a pierdut din placerea de a canta, din intensitatea de pe scena, contrabalansata de o atitudine foarte prietenoasa si retinuta la sesiunea de „meet and greet”. Lumea se scurge spre iesiri si spre statiile de taxi in asteptarea zilei a doua.
Lasă un comentariu