Zi de vara incinsa – caldura mare, monser – cu un vag zvon de ploaie, soare, lume, bere si… scaune. Stai putin! Scaune la Arenele Romane?
Ei da, concertul STEVE VAI se desfasoara intr-un decor ce cauta sa aminteasca de un cadru cat mai „clasic”, asa cum a fost si acum cativa ani la Sala Polivalenta. In fond, poate ca nu e o idee asa de rea si mai rupe un pic din monotonie.
O parte din public inca nu s-a hotarat sa dea umbra din Parcul Carol pe forfota din Arene cand o domnisoara ne prezinta evenimentul si egida sub care se desfasoara, cea a unei vieti sanatoase si cat mai „verzi”, asa cum, ni se aminteste, traieste si chitaristul-vedeta din aceasta seara. Toate bune si frumoase. La cateva minute dupa aceasta scurta introducere pe scena urca Publika, iar dupa vreo doua piese imi dau seama ca imi voi face noi „prieteni”.
Incerc, pe cat pot, sa nu jignesc pe nimeni si nici nu vreau sa par scriitorasul arogant care arunca invective din spatele unei tastaturi. Stiu cata munca presupune punerea pe picioare a unei trupe, mi-ar placea ca oamenii sa nu interpreteze ca pe un afront personal impresiile mele subiective, dar… cand nu-mi place, nu-mi place.
Acum sa fim bine intelesi: oamenii din Publika isi fac treaba cat se poate de corect. Sunetul e aerisit, vocea curata, ritmul exact. Dar de ce mai avem nevoie de o Directia 5 cand multi dintre noi s-ar putea lipsi fara probleme si de prima? Cui mai spune ceva aceasta muzica impersonala, la limita dintre pop si soft-rock, care prin versuri desuete si melodii facile lasa de la cap la coada o impresie covarsitoare de artificial?
Repet, totul suna bine inchegat si orchestrat, dar seva pare sa se fi pierdut pe drum, daca a existat vreodata. Pentru a nu fi carcotas pana la capat, trebuie sa spun ca solistul Ionut Ruscior reuseste sa mobilizeze o parte a publicului si ca pe langa cei care se plimba indiferenti sau molfaie cate un hot dog sunt si oameni care gusta ce se intampla pe scena, ba chiar si o fana care canta entuziasmata toate versurile. Asa ca trecem si noi peste refrene cantabile si ganduri de iubire si asteptam – linistiti, la locurile noastre – continuarea.
Aceasta e reprezentata de Cvartet Hypnotique, anuntat ca „singurul cvartet de coarde care canta mai multe genuri muzicale” – serios?! Nu e vorba, cum ne-am putea astepta, de un cvartet de coarde, fie ele si electrice, in intelesul clasic al cuvantului, ci despre doua viori, o viola si o clapa.
Prima hiba din recitalul fetelor este sunetul. Clapa este mai tare decat tot restul si din ea rasuna si eventualele sample-uri, astfel incat unii dintre spectatori se intreaba inca de la a doua piesa: „Asta e playback?” Nu, nu e, dar impresia de discoteca in care se aude pe fundal o muzica, acolo, nu e usor de lepadat.
Totul pare incropit la repezeala si orchestrat pe fuga. Cand ai doua viori, parca ar fi de preferat ca partile de lead de pe o piesa precum „Kashmir” sa fie executate de una dintre ele, nu de clapa care, de altfel, pare sa-si asume foarte des rolul solist.
Imbinarea de clasic si modern nu suna aici nici eclectic, nici exotic. Ansamblul e scaldat intr-o ciorba lunga a mediocritatii, cu un sunet fara stralucire, o interpretare monocroma si o expresivitate anulata de zgomot si de impresia staruitoare de colaj facut la repezeala.
Mai trag o gura de aer, mai beau o bere, asa cum mi-a recomandat un prieten pe care l-am criticat odinioara, si simt cum multimea freamata cand, in sfarsit, scaunele orchestrei incep sa se umple si la sfarsit apar si cei doi amfitrioni, dirijorul George Natsis si Steve Vai in persoana.
Ce urmeaza e o seara de expresivitate, melodie, tehnica si sentiment asa cum ne-am dori mai des sa vedem. In prim-plan e, evident, chitara lui Vai. Si repertoriul lui ce se intinde pe mai bine de douazeci de ani si este incununat cu cel mai recent album, „Story of Light”. Tot ansamblul e pus in slujba lui Steve Vai, e o prelungire si o amplificare muzicala a acestuia. Desi volumul e cat se poate de decent, audibil fara a-ti mutila urechile si fara a distorsiona, din pacate coardele sunt adesea greu de distins in ansamblu.
Tocmai in anumite momente cand culoarea pe care o dau ar imbogati sonoritatea, se aud vag si indistinct. Calitatea lor iese cel mai bine in evidenta pe pasajele mai linistite si mai aerisite, la fel ca a suflatorilor, dintre care alamurile izbucnesc totusi din cand in cand, audibil si puternic. Dar pe langa Steve Vai, cei pe care trebuie sa-i remarci in aceasta seara sunt instrumentistii rock.
Fernando Draganici mangaie clapele cu iscusinta, ba in forta, ba insinuant, ba ca suport armonic, ba ca discreta ornamentatie melodica. Marcel Moldovan continua sa ne uimeasca prin saltul extraordinar din care nu se opreste, intr-o frumoasa coordonare cu ceilalti percutionisti, pe care parca ii dirijeaza din cusca sa cu tobe.
Adrian Ciuplea poate oricand sa aspire la postul de basist permanent in trupa lui Steve Vai, iar Calin Grigoriu…ei bine, desi rolul sau in aceasta seara nu sare atat de mult in ochi ca al numitului Vai, acuratetea si simtul muzical de care da dovada daca stai sa il asculti arata ca locul lui este adesea nu un pic in spate, ci chiar alaturi de amfitrion. Exista, de altfel, un moment cand cei doi canta „umar la umar” – si pe cuvant de nu zici ca ai aterizat din greseala la un G3, ma rog, G2 in cazul de fata.
Filonul rock e perfect exploatat, de la demonstratii de virtuozitate pana la pasaje de forta cand iti vine sa dai din cap, varietatea e deja o trasatura distincta a lui Vai, iar coordonarea pare sa se fi sudat.Singuri pilonii ansamblului clasic – coardele si suflatorii – par uneori stingheri, de umplutura, poate insuficient exploatati, dar la atata frumusete acest lucru poate fi trecut cu vederea.
Vai este cat se poate de jovial si de comunicativ, arata ca stie deja bine locurile si isi exprima admiratia fata de ansamblul care il acompaniaza. Totul e condimentat de o repriza de ploaie torentiala la mijlocul concertului, insa prea putini spectatori se indura sa plece.
Asa ca dupa vreo doua ore – nu cinci, cum nu uita niciodata sa ne ameninte chitaristul – putem spune ca am avut parte, iar, de o seara minunata cu Steve Vai, care incheie cu un „God bless you!” si cu promisiunea de a reveni.
Momentan, concertul incheie scurtul turneu alaturi de Evolution Tempo Orchestra, insa dupa cum au mers lucrurile, cred ca ne putem astepta la colaborari si pe viitor. Si poate atunci vor fi si mai multi spectatori, asa cum ii merita cu prisosinta atat Steve Vai, cat si compatriotii nostri care canta alaturi de el si orchestra lui George Natsis.
Lasă un comentariu