Metalhead Meeting 2015 într-un nou loc de desfăşurare, o nouă „locaţie” cum spune un barbarism recent dintre cele care torturează fără remuşcări limba română. În primul rând destul de accesibil. Lângă un mall, templu materialist al oraşelor noastre fără suflet, spre care se îndreaptă multe mijloace de transport. Ajungem la faţa locului în prima zi, ne uităm la intrare şi ne întrebăm: e o glumă? Fosta parcare, cu aer de teren viran, arată ca un maidan din spatele blocului, numai că ceva mai mare. Sub soarele arzător, asfaltul peste care s-au aruncat câteva roabe de pământ pare tocmai bun pentru un fotbal între copii de 10 ani. Spaţiul geme de căldură, tricourile de la standul de materiale promoţionale parcă s-au ofilit, standurile improvizate par oaze neconvingătoare în deşert. Şi la un moment dat se profilează şi scena. Bun, asta avem, cu asta defilăm. Poate că n-ar trebui neapărat să ne ambiţionăm să organizăm spectacole „open air” dacă nu avem condiţiile necesare, dar, până la urmă, v-o pot spune de pe acum, a ieşit frumos. Nu e un loc unde ţi-ai dori să te întorci, dar sunt zile de care îţi vei aminti cu bucurie… metalică, evident. Şi, după cum spune şi înscrisul organizatorilor, „don’t forget to headbang!”
Ziua de joi se deschide foarte devreme – şi foarte cald! – cu 9.7 Richter. Trupa şi-a câştigat deja un anumit renume în underground, merge de agitaţie, dar nu aduce nimic nou. E un heavy-metal energic, curat, un imn aici, un solo acolo, noul baterist OK şi cu asta am cam încheiat. Drăguţ, dar nici pe departe vreun… cutremur, scuzaţi jocul de cuvinte.
Seara de astăzi ne va propune multe voci feminine, dar privind retrospectiv se poate spune fără îndoială că Laura de la An Theos este cea mai interesantă. Bucureştenii merg pe un drum care devine din ce în ce mai umblat, acela al unui metal cu tentă extremă îmbinat cu influenţe folclorice şi versuri ce trimit la o bănuită spiritualitate dacică. Bun, partea de redundanţă există, dar solista despre care vorbeam mai sus este avantajată şi de timbrul plin de alto şi de expresivitatea de sorginte folclorică pe care o pune în ceea ce cântă. Din păcate basul are o problemă de sunet şi pârâie o vreme, în timp ce tobele nu sunt suficient de convingătoare. Altfel însă, muzica aceasta numai bună pentru „Noaptea sânzienelor” îşi atinge scopul. Avem parte până şi de o horă şi de un steag pictat de fanii care, chiar şi la ora asta, sunt aici. An Theos are cu siguranţă potenţial mai mare decât alte trupe de gen, însă trebuie realizat un echilibru mai bun între cele două voci, mai ales când cea agresivă tinde să o acopere, tocmai din cauză că ambele registre sunt grave, pe cea feminină clean. Şi dacă aceeaşi solistă pomenită mai sus va dobândi un plus de fineţe şi nu va schimba impostaţia – altfel bună – în mijlocul unor fraze, îi prevăd un viitor frumos. Hah, de parcă aş fi eu mama omida!
Cei de la Gothic sunt deja veterani şi este impresionant cum o trupă continuă cu acelaşi entuziasm ca acum douăzeci de ani, în ciuda vremurilor nu tocmai roz prin care a trecut. Şi deşi soarele arde şi tot arde, Alin Petruţ şi gaşca ne răcoresc cu un recital solid şi la obiect. Aş spune că acele elemente „gotice” nu mai ocupă demult prim-planul trupei, astăzi definită de un metal extrem, cu influenţe variate, de la heavy la death, dar a cărui principală calitate este îmbinarea între liniile celor două chitare. Cei doi Alini se duelează în riff-uri şi motive melodice într-o succesiune firească, în timp ce vocea lui George Lazăr trece pe plan secund – atunci când nu capătă accente agăţătoare de origine hetfieldiană, din gâtul aceluiaşi neobosit domn Petruţ. Între „Fall of Gods”, de pe cel mai recent album, „Expect the Worst”, până la clasica şi străvechea „Regrets”, într-o variantă mai rapidă şi mai fluentă, Gothic predă o lecţie de anduranţă metal, o bucurie pentru urechile oricărui ascultător călit cu astfel de sonorităţi.
Se apropie ora 18 şi căldura parcă nu s-a domolit deloc, în schimb locul s-a mai animat. De la dozatoare a început să curgă bere, se mai face câte un concurs, iar unul dintre standurile cu mâncare este, din punctul de vedere al gurmandului din mine, candidat cert la titlul neoficial de cap de afiş al festivalului: supă rece de roşii cu busuioc, sandvici cu păstrăv asezonat cu tot ce-i trebuie (ia, un pic de ceapă, iaca şi niţel condiment), nişte cefe suculente, o limonadă parfumată… hmmm, băieţii ăştia sunt de chemat peste tot, cu grătarul lor cu tot. Ştiu, ştiu, nu vă interesează, vreţi să aflaţi despre muzică. Ajungem şi acolo.
Încă de la prima piesă se vede limpede că Shifting Sands este o trupă formată din instrumentişti care ştiu ce fac. Solista Daniela Oancea, care aminteşte vag de forţa unor cântăreţe rock autohtone din anii 1970-1980, cu o intonaţie parcă un pic prea deschisă dar curată şi nu lipsită de fineţuri, completează peisajul. Măsuri compuse, viteză, pasaje lungi de solistică, pare bine. Şi totuşi ceva nu se leagă. Compoziţiilor le lipseşte, cum spune un prieten şi confrate, cârligul. Armoniile nu sunt nici ele ieşite din comun, aşa că pluteşte peste această muzică, altfel foarte profesionist interpretată, un aer indecis şi în acelaşi timp neconvingător. Poate că atitudinea scenică un pic timidă a solistei amplifică acest sentiment, dar este cu siguranţă cea mai mică problemă a trupei. Balada „Dacă rămâi” aduce un plus de sensibilitate, cover-ul după Nick Cave mai animă atmosfera, dar Shifting Sands mai trebuie să găsească acel „ceva” care să completeze nişte compoziţii care tind să-ţi iasă din minte imediat ce le-ai auzit. Ca un detaliu tehnic-organizatoric, destul de urât faptul că în timpul recitalului Shifting Sands pe ecrane se fac teste cu imaginile pentru Cargo şi pentru câteva clipe avem chiar parte de faţa lui Adrian Ordean, probabil dând un interviu despre colegii lui.
Detest cancanul care cuprinde încet-încet şi presa de rock de la noi, aşa că vreau să trec repede peste pseudo-incidentul care a dat naştere unor discuţii de acest gen. La începutul recitalului Aura, cineva din public a strigat ceva, solista cu acelaşi nume a trupei a înjurat şi a arătat două degete mijlocii, apoi, mai târziu, l-a ironizat pe respectivul – „trebuie să avem o discuţie după spectacol, ca de la bărbat la bărbat”. Nici pe departe un capăt de ţară. Şi când asemenea nimicuri, în fond, sunt caracterizate ca „ameninţări de tip mafiot”, nu pot decât să spun că beţia de cuvinte e la putere. Mă rog, să trecem la concertul propriu-zis. Dacă mai devreme vorbeam despre timiditate, aici nici vorbă de aşa ceva. Aura Dănciulescu este o frontwoman dezinvoltă şi antrenantă, dar din păcate aici se termină partea interesantă a recitalului. Chitara este chinuită de la început până la sfârşit de probleme de sunet, iar când reuşeşte în sfârşit să răzbată propune riff-uri redundante, simpliste şi repetitive. Nici măcar noile piese nu schimbă prea mult datele. „Falling Sky” este un album ceva mai variat decât debutul, cu oareşice teme melodice cu tente orientale, dar baza muzicală rămâne monotonă şi expresia lipsită de originalitate. Poate „Immortal in Your Eyes” să aibă ceva potenţial de hit, cu ritmul agăţător şi refrenul uşor de reţinut, dar per total piesele nu conving şi prestaţia live nici atât.
Pata de culoare a serii este reprezentată de patru muzicieni cu machiaje alb-negru, ungurii de la Kiss Forever. Şi pentru un „tribute band” îşi fac bine treaba. Nu trebuie să aştepţi prea multe, fiecare lucrează după mijloace şi la un asemenea recital nu ai cum să te aştepţi la desfăşurarea de forţe şi efecte de la un concert al originalului. Altfel însă, băieţii imită bine machiajele lui Paul Stanley, Gene Simmons, Ace Frehley şi Peter Criss respectiv Eric Carr şi îşi cântă seria de preluări pe care o aşteaptă oricine. Lumea reacţionează foarte bine, mai îngână câte un refren, buna dispoziţie e garantată şi apoi… „Creatures of the Night”, „Crazy Nights”, favorita mea personală „I Love It Loud”, „God of Thunder” şi multe altele, fără piesa disco „I Was Made For Loving You” (pe care însă, cu alte ocazii, ungurii o au în repertoriu), însă cu un final cum se cuvine pe ritmuri de „Detroit Rock City”. Mai mult de atmosferă, dar simpatic.
Cu toate schimbările şi evoluţiile pe care mulţi le percep de fapt ca pe o prelungită stagnare, Cargo a avut – dacă nu cumva mai are – un cuvânt de spus în scena românească de rock. Şi de aceea aniversarea a 30 de ani de existenţă, fără nostalgii, dar poate cu strategie – pentru că unii membri vechi riscau să concentreze asupra lor prea multă simpatie – se cuvine marcată prin prezenţă. E interesant cum, pe nesimţite, locul s-a umplut, aşa că la deschiderea acustică („Nu mă lăsa să-mi fie dor”, o baladă cu melodie frumoasă, aproape ca o arietă, şi „Batacanda”), deja se cântă cu spor dinspre public. Cortina cade, din spate se iveşte o trupă în plină formă de concert şi distracţia poate să înceapă. Nu mă voi ascunde. Aş fi preferat mai multe cântece de pe „Povestiri din gară” şi „Destin”, şi nu sunt singurul. Dar în ciuda unor nemulţumiri, lumea reacţionează foarte bine încă de la „Spiritus Sanctus”. Adrian „Baciu” Igrişan este într-o formă foarte bună, trece pe nesimţite într-un falset curat intonat atunci când se „cocoaţă” pe acute, improvizează, se joacă un pic cu armoniile vocale şi se dovedeşte o piesă grea în arsenalul Cargo. Regretul vine din prezenţa unor piese mai puţin consistente ca substanţă muzicală („Anarhia”, „Zi de zi”), în schimb pe balada-hit „Ploaia” publicul preia în întregime partea vocală. Se poate discuta mult despre tensiunea între comercial şi artistic (nu totdeauna în opoziţie, în ciuda unei păreri cvasi-generalizate care nu pare să fi auzit de Mozart sau Beatles), dar este sigur că puţine trupe de rock se pot bucura de asemenea răspuns cald din partea fanilor. Cât despre simulacrele cu păr lung şi gelat şi melodii tocmai bune pentru „Zilele oraşului X” nu mai vorbim. Aceeaşi atmosferă se repetă de altfel şi la „Aproape de voi”. Florin Barbu pare să se fi integrat de minune, adaugă multe părţi de backing vocals pe lângă partitura lui de bas, momentele solo, chiar dacă nu indispensabile, dau ceva culoare „optzecistă” (în sensul bun), „Ziua vrăjitoarelor” (cu o temă fălsuţă pe la chitară, „reparată” însă rapid) pune lumea pe ţopăit şi tămbălăul se termină cu „Nu mai am ţigări”. Bun, mă văd nevoit să mă repet: unde sunt „Femeia”, „Destin”, „Erată”? Asta nu ştim. Vestea bună este însă că trupa Cargo este încă aici, aşa că şanse mai avem. Şi dacă punem la socoteală faptul că timişorenii au parte de un public mai numeros decât Europe, cred că povestea poate să mai continue nişte ani buni.
Foto: Diana Grigoriu
O amplă galerie foto se află AICI.
Lasă un comentariu