Metalhead Meeting / 27.09.2014, Arenele Romane, Bucuresti

473 vizualizări

Un concert in aer liber la sfarsit de septembrie e un pariu destul de riscant. De data aceasta insa, castigator. Pentru ca dupa-amiaza de sambata este insorita si nici la lasarea intunericului frigul nu e chiar insuportabil. Si cu aproximativ opt ore de muzica – cat o zi de lucru – afisul e suficient de atractiv incat lumea sa vina din patru zari pentru un nou Metalhead Meeting.

Pe lumina soarelui sus-pomenit pe scena urca trupa destinata sa faca introducerea festivalului, Tiarra. Vorbim despre un nume cu vechime si greutate in peisajul muzical autohton, bine ales din acest punct de vedere: Tiarra nu mai intra de ceva vreme in categoria „si altele”, astfel incat festivalul are din prima un punct de interes consistent. Din pacate sunetul confuz ii dezavantajeaza pe bucurestenii care, altfel, canta cu aceeasi convingere cu care ne-au obisnuit. Insa violoncelul si partile grave de clape se ineaca in mixaj, in timp ce chitara rasuna destul de pregnant dar nu foarte clar. Atat despre sunet.

Daca patrunzi dincolo de aceste inconveniente, recitalul alcatuit din trei piese lungi, constructii muzicale cu caracter dramatic pus in valoare de contrastul dintre vocea Andei Pomponiu si cea a lui Alex „Indianu’” Pantea isi are farmecul incontestabil. Instrumentele clasice dau un plus de profunzime atmosferei, in timp ce de la chitara s-ar putea astepta totusi mai multe pasaje bazate pe armonii ceva mai complexe decat simplele power chords. Convingerea cu care este interpretata aceasta muzica capata stralucire prin timbrul solistei, care are marele merit de a nu se strofoca sa fie o wanna-be-soprana de opera, ci canta natural, original si, de aceea, convingator. Un singur lucru i se poate reprosa Andei: atitudinea scenica. Doamna are voce, stie sa o foloseasca, arata si bine, insa in multe momente pare sa se creada la repetitie. In timp ce ceilalti membri isi asuma statutul de muzicieni aflati in fata unui public, Anda – poate din cauza timiditatii – se plimba de colo-colo, ba chiar, intr-unul dintre momentele de maxima expresivitate, isi desface tacticos, cu fata spre public, sticla cu apa. Dincolo de acestea, nu putem decat sa ne bucuram ca Tiarra si-a stabilizat componenta si sa asteptam noi concerte si inregistrari.

     De la corpse paint pana la copii tinuti de mana, toata lumea pestrita a rock-ului autohton are reprezentanti la Arenele Romane. Desigur, punctul principal de atractie pentru cei mai multi il reprezinta Paradise Lost. Britanicii sunt cei care au strans laolalta tineri novici si rockeri batrani, corporatisti care vor sa-si mai aminteasca vremurile bune si au scos de la naftalina tricoul cu „Gothic” sau fideli ai salilor si arenelor. Ca sa nu-i punem la socoteala pe colectionarii inraiti de discuri si concerte, aflati in public alaturi de cei care, odinioara, si-au lasat plete doar pentru ca era cool, iar acum, in lipsa acelor plete, vin sa se uite cu prefacuta condescendenta la un strop din adolescenta lor superficiala.

     In fata tuturor acestora apare, pentru prima data la Bucuresti, Profane Omen. Conationalii celor de la Finntroll si-au lansat anul acesta un nou album, „Reset”, si au pornit cu el la cucerirea Europei. Ca-ti place sau nu genul abordat, dupa doua piese esti deja prins de atmosfera si entuziasmul molipsitor al celor de pe scena. Profane Omen canta un heavy-metal care nu e chiar heavy-metal, cu elemente de groove si pasaje vocale mai dure, fara ambitusul si tehnica unor Dickinson sau Halford, dar bine articulat, balansat si cu carlig.

Muzica de petrecere, de baut bere si, cu siguranta, de cantat live. Ritmurile „clasice” si refrenele usor de retinut sunt sarea si piperul celor de la Profane Omen si, daca nu aduc nimic nou sau prea original, le prefer oricand pseudo-framantarilor unor muzicieni ce se cred profunzi pentru ca scriu despre sange si rebeliune, privind de sus „plebea” si socotindu-se cei mai puternici muritori si cele mai minunate fiinte, ca sa parafrazam un roman contemporan de succes. Prima trupa finlandeza a serii asigura o buna dispozitie care va fi ulterior amplificata de trolii de pe afis. Dar pana atunci mai e cale lunga.

     Atmosfera se schimba radical cand pe scena urca Bloodway. Estetica promovata de bucuresteni are caracter meditativ, uneori intunecat, alteori pur si simplu scrutand profunzimi insondabile, ca o „picatura de apa intr-un ocean de stele”.

Si se mai schimba radical si calitatea sonora, pentru ca, dupa cum imi confirma si prietenul Vlad Busca, Bloodway e prima trupa la care se aude totul distinct. De fiecare data cand ii vad pe acesti muzicieni mi se opreste atentia asupra unei noi piese. „Skeleton Key”, cu riff-ul de deschidere sucit si bombastic, este urmata de clasica – pentru mine, cel putin – „Free Ends”, dar de data aceasta ascult cu incantare mai ales „Eye Service Collapse”, cu refrenul in care vocea disperata aduce un strop de melodie. Din nou se remarca echilibrul intre instrumente, cu temele de chitara sustinute de un bas permanent activ, ce tese peisajul armonic si completeaza ritmul dat de tobe. Si, a mai observat-o cineva, live vocea suna mai prezent decat pe inregistrari. Cu toate acestea, recomand cu caldura EP-ul de debut Bloodway, „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”. Un plus si pentru atitudine, pentru modestia si economia de cuvinte dintre piese – in alt context acestea ar putea fi privite ca stangacii, dar in cadrul muzical si vizual Bloodway sunt exact ce trebuie.

     Odata cu lasarea intunericului, schimbam iar foaia. Danezii de la Hatesphere au devenit deja oaspeti familiari ai intalnirilor Metalhead si ai publicului bucurestean. Daca pe „fisa postului” de pe Encyclopedia Metallum scrie ceva despre thrash si death, impresia live trimite foarte mult catre hardcore metalizat. Moshpit-ul si uralele unui numar insemnat de spectatori stau marturie ca imbinarea de forta, ritmuri sacadate si vocalize brutale prinde, cel putin live. Altfel insa, Hatesphere este o trupa marcata de la o piesa la alta si de la un album la altul de monotonie si manierism.

Registrul expresiv ingust nu face din danezi decat una dintre multele trupe dure, cu atitudine si nimic in plus. Se retin totusi riff-urile curate si bine executate de thrash, fara poticneli si integrate in piese. Pentru o doza de energie si viteza metal, e suficient. Ca o trecere de la o trupa atmosferica la alta.

     Spectacolele de lumini, efecte si sunet pe care ni le propune de ceva ani incoace God nu mai sunt o noutate pentru nimeni. Iesenii au reusit sa recucereasca publicul care le ducea dorul dupa activitatea febrila din anii nouazeci si sa atraga noi fani – si cativa contestatari. Setlist-ul se aseamana destul de mult (daca nu cumva e chiar acelasi) cu cel de la aparitiile cele mai recente, iar desfasurarea scenica include, ca de obicei, flacari, lupte, scuturi, lupul-dragon si straiele traditionale adaptate.



Cu elemente de folclor imbinate cu metal pur si dur, muzica God isi are identitatea bine definita, insa, din pacate, de data aceasta prestatia live e mai dezlanata decat ne asteptam. Lucrul e pricinuit foarte probabil si de sunetul confuz. Sa ne intelegem, nu e un recital catastrofal, iar cei familiarizati cu muzica se simt bine, topaie si incing primele hore ale serii. Insa nu pot fi trecute de tot cu vederea anumite nesincronizari ritmice, cu toata lupta eroica a bateristului Sergiu „Ursu” Dimidof de a-i tine pe colegii sai inchegati, iar pe pasajele armonizate vocal se strecoara uneori falsuri. Poate ca God ne-a obisnuit cu un standard live ridicat si de aceea orice probleme de acest fel devin pregnante. In tot cazul, atmosfera castiga clar de pe urma unor piese ca „Greuceanul” sau „From the Moldavian Ecclesiastic Throne”, iar finalul cu „Au innebunit salcamii” – si cu Duddu pe post de solist vocal principal – incinge lumea pentru dansurile felurite ce vor urma.

     Finntroll este un cap de afis pe masura. La zece ani de la aparitia pe piata a albumului „Nattfödd”, care le-a consolidat pozitia si le-a consacrat stilul ca imbinare de metal foarte dur si elemente traditionale finlandeze – cu nenumarate pasaje dansante – membrii trupei sarbatoresc prin Europa. Asa ca avem parte de albumul sus-amintit in integralitatea sa.



Sunetul bun, entuziasmul si profesionalismul de pe scena, death-metal-ul dezlantuit (devenit chiar mai evident pe albumele recente) si foarte ritmat se constituie in elementele unui spectacol de zile mari. Instantaneu se formeaza hore si moshpit-uri pe tot intinsul Arenelor Romane si asa se va intampla de la un capat la altul al recitalului. Cei din Finntroll apar cu deja obisnuitele urechi mari pe sub plete, vestimentatia care aminteste uneori de „Piratii din Caraibe” contribuie si ea la crearea atmosferei, dar in prim-plan este aceasta intepretare live excelenta, exacta si debordand de forta si furie imbracata in tempo-uri traditionale. Nici nu e nevoie de prea multe vorbe – paharele ridicate in aer raspund chemarilor de pe scena, melodia chitarelor razbate din spatele tobelor agresive, growl-ul death-metal se confunda cu chiuitul unei petreceri barbare. Timp de mai bine de o ora aproape uiti de frig si de alte eventuale inconveniente si traiesti intr-o ambianta furios-vesela care lasa in urma multe chipuri cu zambete largi.

     Si uite asa a mai trecut o seara si a venit, ca o repetitie ce tine de douazeci de ani, inca un concert Paradise Lost. Ca sa parafrazam un titlu al britanicilor, Paradise Lost divides us, si nu doar intre noi, ci si in propriile sentimente.




Nick Holmes si Gregor MackIntosh vor ramane mereu figuri emblematice ale valului de doom-death ce a cucerit Europa acum mai bine de doua decenii, pionieri ai unui gen la a carui diluare au contribuit in egala masura. Pe de alta parte, la concerte mergi mereu cu o strangere de inima. Paradise Lost a fost de la inceput in primul rand o trupa de studio, dar din momentul in care a renuntat la o identitate pentru a-si croi o alta (nici pana astazi nu reusesc sa ascult cap-coada „Host”, daca vreau Depeche Mode ascult „Violator”, dar nu vreau!), singurul mod pentru fanii vechi de a reinnoda cu trecutul au devenit concertele. Chiar si cu nesiguranta patologica a lui Nick Holmes. Uneori iese bine, alteori prost. De data asta… Nu poti sa nu tresari cand auzi pe scena „Enchantment” sau „As I Die”, ba chiar cand notele piesei-titlu iti amintesc ca „Tragic Idol” nu-i un album rau deloc. Nu poti insa nici sa ramai senin cand se canta parca mai prost ca de obicei, la un volum mult prea ridicat care ineaca vocea pe sub clape si cu o impresie de concert pe care membrii trupei trebuie sa-l bifeze si cam atat. Da, publicul aplauda frenetic, canta melodiile cunoscute, le incurajeaza si pe cele mai noi. „True Belief” e unul dintre punctele culminante, iar „Say Just Words” bis-ul la care ne asteptam cu totii, ceea ce nu ne impiedica sa ne bucuram cand auzim notele de inceput din boxe. Insa Holmes e mai neconvingator decat oricand si nici ceilalti nu par sa dea pe dinafara de entuziasm. Poti pleca dezamagit sau iti poti spune, resemnat, ca Paradise Lost va fi mereu asa, imprevizibil, dezamagitor, dar totusi cu un farmec irezistibil care are calitatea sa renasca de fiecare data cand dupa un concert prost te duci acasa si asculti o inregistrare buna. A la prochaine, mes amis!

O ampla galerie foto de la eveniment se poate accesa AICI.

Foto: Diana Grigoriu


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*