Clinton, Trump & rock’n’roll sau despre tentaţiile presei rock

Revoluţie politică şi înnoire muzicală

Recentele alegeri din Statele Unite şi rezultatul lor surprinzător – cel puţin pentru unii – au scos la iveală un lucru din ce în ce mai clar în ultimii ani: cvasi-unanimitatea presei mainstream înclină spre stânga, spre valorile pe care în această campanie le-a susţinut candidata pierzătoare. Indiferent de luptele politice interne, de la socialişti la neoliberali (aceştia din urmă doar aparent şi economic de dreapta), reprezentanţii „cu condei” ai sistemului au creat o bulă în care trăiesc la adăpostul unei prea bune păreri de sine. Ei sunt „educaţi”, „cosmopoliţi”, „moderni”, „deschişi”, iar oricine gândeşte altfel e fie „fundamentalist”, „retrograd” sau „medieval”, fie o oaie rătăcită pe care o vor aduce ei mai devreme sau mai târziu pe calea cea dreaptă. Avem parte de o poliţie a gândirii, a cărei unică lege este corectitudinea politică. Cine o încalcă nu ajunge în închisoare (sau nu de fiecare dată), dar e stigmatizat şi marginalizat. În locul proletariatului pe care comuniştii clasici spuneau că-l reprezintă, urmaşii lor corecţi politic au găsit (sau au inventat) minorităţile de care se folosesc pentru a impune un cod de conduită prin care lumea ar trebui să se schimbe după tiparele gândirii lor politice.

Pe noi toate aceste lucruri încep să ne intereseze când în marea maşinărie de propagandă a establishment-ului se încearcă şi captarea presei rock – sau a rock-ului însuşi. Pare un paradox să încerci să faci dintr-o mişcare culturală în care s-au auzit de la început accente protestatare un port-stindard al sistemului, dar tocmai asta se întâmplă.

Rock-ul (şi, înaintea lui, blues-ul, jazz-ul, dar chiar şi anumite forme de gospel) a fost la începuturi în primul rând o schimbare estetică, o ieşire din tiparele de altfel mixte (cu elemente conservatoare, dar şi cu snobismul cultural al noii societăţi de comercianţi şi locuitori ai marilor oraşe) ale unei culturi adesea osificate. Împietrirea societăţii într-o atitudine statică, ce transforma de la un moment dat tradiţia în formalism pur, a permis unor noi manifestări artistice să explodeze. Era vorba în primul rând despre muzică şi poezie. Ţinând seama de celebra maximă conform căreia dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga nu ai inimă, creatorii unor noi politici – marxiştii culturali ai Şcolii de la Frankfurt – au infiltrat rapid noua generaţie (se spune că inclusiv sloganul „make love not war” îi aparţine unuia dintre reprezentanţii sus-numitei şcoli), au lăsat urme evidente, dar nu au reuşit niciodată să dogmatizeze arta. Tocmai de aceea s-au orientat cu „revoluţia” şi spre campusurile studenţeşti şi de aici spre cancelariile multor facultăţi, dar asta e deja altă poveste.

Sunt rockerii afiliaţi?

În ciuda unei mitologii promovate insistent, lumea rock-ului nu a fost niciodată monocoloră din punct de vedere politic. Ray Manzarek, claviaturistul The Doors, a rămas până la sfârşitul vieţii un om de stânga (spre extrema stângă), ale cărui idei politice se îmbinau într-un ghiveci indigest cu elemente de religie orientală şi cu o pseudo-mistică a drogurilor; Roger Waters merge pe o linie mai sobră, dar tot la stânga spectrului politic. Bob Dylan s-a transformat din revoluţionarul primilor ani într-un aparent mizantrop, paradoxal mult mai echilibrat şi mai îndreptat spre valorile tradiţionale. Toată lumea cunoaşte „aventura” comunistă a lui John Lennon, excelent documentată acum câţiva ani de revista Rolling Stone, într-un număr care scoate la iveală banii grei storşi de mai-marii partidului din SUA de la muzician, dar şi dezamăgirea crescândă a acestuia. Ilustrativ pentru această perioadă este fără îndoială cântecul „Imagine”, un manifest comunist sintetic şi grăitor. Ce nu se spune aproape niciodată – pentru că propaganda se foloseşte până astăzi de un panteon pe care singură l-a creat – este că în ultimii ani de viaţă Lennon era îngrozit de mentalitatea revoluţionară la care aderase cândva şi se pare că începuse să nutrească o simpatie evidentă pentru… Ronald Reagan. Iar Jimi Hendrix – poate cel mai ilustrativ exemplu, dată fiind dimensiunea sa artistică şi culturală – nu a fost niciodată rigid ideologic. Interpretarea lui aşa-zis iconoclastă a imnului american de la Woodstcok este explicată de el însuşi astfel într-o notă autobiografică: „Sunt american, iubesc America.” Oscilaţiile lui Hendrix sunt oscilaţiile rock-ului, de multe ori rătăcitoare, uneori ferme, niciodată strict încadrate politic. Şi asta ca să nu mai vorbim despre Elvis Presley, cel care s-a dus la preşedintele Richard Nixon pentru a-şi oferi serviciile în folosul unei Americi pe care şi-o dorea puternică – „regele rock-ului” dorea să devină veriga între Nixon şi generaţia contestatară, în folosul politicilor celui dintâi.

Astăzi situaţia este la fel de variată: Rage Against the Machine e o trupă aproape făţiş comunistă, Napalm Death nu e foarte departe. Kerry King şi Jeff Hanneman (Slayer) s-au declarat în repetate rânduri susţinătorii unei drepte bazate pe lege şi ordine, respectiv muncă în loc de burse sociale, dar o dreaptă lipsită de componenta religioasă. Dave Mustaine (Megadeth) şi Blackie Lawless (W.A.S.P.) reprezintă forme de conservatorism creştin, în timp ce Jon Schaffer (Iced Earth) are o sinteză proprie. Există şi o formă de deviaţionism de dreapta cu accente de rasism alb şi uneori tente de „conspiraţionism” în zona black-metal-ului norvegian.

Muzicieni, ziarişti, politică

Cu toate acestea, propaganda încearcă în continuare să se folosească din plin de rock şi să-l „vândă” ca pe un produs al revoluţiei neomarxiste (cel puţin în subtext). Obiectivele sunt simple: diminuarea oricărui element imprevizibil dintr-un fenomen cultural care a zguduit nu o dată conştiinţele şi potenţialul publicitar. Avem un exemplu foarte concret în site-ul www.metalsucks.net, unde, în special prin redactorul Axl Rosenberg, un politruc de şcoală nouă, sunt „înfierate tovărăşeşte” orice abateri de la comportamentul corect politic. Sus-numitul redactor a lansat o campanie împotriva frontman-ului Deströyer 666, KK Warslut, care a intrat într-o altercaţie cu un spectator care făcea probabil parte dintr-o asociaţie antifascistă. Articolele au semănat cu un linşaj mediatic, dar să spunem, de dragul echilibrului, că respectivul muzician a făcut de-a lungul vieţii şi declaraţii mai controversate. Ceea ce, desigur, nu ar trebui să ducă la campanii de acuzaţii pe un site dedicat, pasămite, în primul rând muzicii. Dar Axl Rosenberg e mult mai vigilent de atât: de curând, Tim „Ripper” Owens (Charred Walls of the Damned, Dio Disciples, ex-Judas Priest, ex-Iced Earth, ex-Yngwie Malmsteen, etc.) i-a ironizat într-o filmare pe cei care se tem că dacă Trump ajunge preşedinte va veni sfârşitul lumii. Clipul cu pricina este o glumă, dar Rosenberg nu a ezitat să-i pună lui Ripper eticheta de rasist şi să-l „demaşte” cu furie. Astfel, din site de muzică, metalsucks.net se transformă (sau e deja transformat) în platformă politică stângistă. Şi în România un site cu mare audienţă publica acum câteva zile un articol intitulat „Rockerii sunt dezgustaţi că Trump a fost ales preşedinte în America”. Dacă dăm un click, găsim doar patru (4) reacţii adverse, ale lui Corey Taylor (Slipknot, Stone Sour), Mike Portnoy (The Winery Dogs, Transatlantic, ex-Dream Theater, etc.), Maynard J. Keenan (Tool, Puscifer, etc.) şi Tommy Lee (Mötley Crüe). Titlul articolului, repet, nu este „Nişte rockeri…”, nici „Mulţi rockeri…”, ci „Rockerii…”, o formulare care sugerează că rockerii în ansamblul lor ar avea o viziune politică bine definită – neapărat de stânga. Cam la fel cu cei care scriu că „rockerii sunt satanişti”…

În ciuda orientării politice, cei de la metalsucks oferă reacţii mai multe şi mai variate. Duff McKagan (Guns N’Roses) e oripilat, Mark Holcomb (Haunted Shores, Periphery) revoltat, ca şi Vernon Reid (Living Colour). În schimb DJ Ashba (Sixx:A.M., ex-Guns N’Roses) scrie pe Twitter: „Felicitări celui de-al 45-lea preşedinte al nostru, Donald Trump. MAKE AMERICA GREAT AGAIN!”, nu fără să precizeze că nu a votat niciodată, ci doar a vrut să-l felicite pe noul preşedinte şi ar fi făcut-o indiferent de rezultat. Scott Ian (Anthrax) se mulţumeşte să glumească, Paolo Gregoletto (Trivium) spune că „la bine şi la rău, a început o nouă epocă în istoria Americii. Sper ca minţile lucide să se impună de ambele părţi în următoarele câteva luni.” Iar Jon Bon Jovi transmite un mesaj:  „capacitatea de a ne face cu toţii vocile auzite face America măreaţă. Astăzi suntem TOŢI americani. Să înceapă vindecarea.” Şi exemplele pot continua la nesfârşit, din ambele direcţii.

Concluzii

Nu încercăm să indicăm o direcţie politică, ci doar să analizăm o tendinţă. Tom Araya, cu siguranţă mintea cea mai lucidă din Slayer, se întreba în momentul primei alegeri a lui Barack Obama: „Nu înţeleg de ce toată lumea se bucură. Nu-l cunoaşteţi pe omul ăsta, nu ştiţi ce poate să facă şi ce nu poate. Pricep de ce se bucură cei din Kenya că o rudă a lor a ajuns preşedintele SUA. Dar de ce e toată lumea din Europa fericită pentru un om pe care nu-l cunoaşte?” Răspunsul este unul singur – presa mainstream. Şi când acelaşi preşedinte, pe care acum lumea îl cunoaşte cât de cât şi care nu lasă în urmă un bilanţ grozav, îi încurajează pe concetăţenii săi să voteze cu doamna Clinton, aceeaşi presă îi cântă în strună, alături de corul hipsterimii emancipate de pretutindeni.

Să fim bine înţeleşi: oricine este liber să aibă orice părere şi să şi-o exprime. Poate să fie de dreapta, de stânga, creştin, păgân, ateu, satanist, trumpist, clintonist, etc. Dar încercarea de a integra un fenomen artistic în care libertatea e definitorie în maşinăria modernă de propagandă a corectitudinii politice vine în contradicţie cu însăşi esenţa rock-ului. Iar avalanşa de comentarii negative la articolele de comisar sovietic de pe metalsucks.net şi alte publicaţii asemănătoare ne dă speranţa că rock-ul este încă viu.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*