A doua zi de Rock the City 2016 strânge în Piața Constituției o mulțime mult mai metalizată decât prima, de fapt un eșantion reprezentativ pentru fanii unui gen pentru care Iron Maiden este una dintre definiții. Pentru că, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, deși inițial se voia un festival, ediția de anul acesta este alcătuită de fapt din două concerte: Iron Maiden și Muse. Lipsit de Volbeat, trupă daneză în plină formă anunțată acum câteva luni cu surle și trâmbițe, dar și de un concert unic în România al americanilor de la Twisted Sister, aflați în ultimul turneu, Rock the City se învârte în jurul celor două nume mari, suficient de mari pentru a atrage însă un public numeros.
Căldura zilei pare să se înmoaie și câțiva stropi amenință cu o ploaie care, după o vreme, își schimbă direcția. Cu ceva înghesuială la „normal circle” și un public rarefiat la „diamond”, seara începe cu The Raven Age, trupă din care face parte și chitaristul George Harris, fiu al mult mai celebrului Steve, basistul și liderul capului de afiș. Și cred că acesta e lucrul cel mai interesant de până acum din cariera londonezilor, pentru că recitalul din această seară, susținut cu un oarecare entuziasm, nu îi evidențiază în niciun fel în marea de trupe contemporane. Voce melodioasă dar nu foarte convingătoare, riff-uri la kilogram, omogenizare bună pe niște compoziții banale, The Raven Age cântă patruzeci de minute după care nu rămâi cu nimic. Poate doar cu berea cumpărată de la standurile destul de solicitate în această privință.
Încă înainte de a se lăsa întunericul, semnalul dat de „Doctor Doctor” declanșează uralele care nu se vor opri până la sfârșitul spectacolului. După o scurtă introducere vizuală, „If Eternity Should Fail” deschide seara împărțită între „The Book of Souls” și momente disparate dintr-o carieră legendară. Încă de la primele intervenții ale lui Bruce Dickinson, un lucru devine clar: în zona „normală”, registrul acut al solistului este inaudibil. De fapt vocea în sine suferă la început, dar dacă registrul mediu și cel grav își revin, notele înalte rămân să fie intuite. Sunt aici două aspecte: pe de o parte, preferința lui Bruce Dickinson pentru ornamente în locul unor urcări de tipul „air raid siren” este un tribut adus vârstei și faptului că turneul lung e pe final. Pe de altă parte, volumul diminuat al respectivelor urcări – chiar cu nuanțe de falset – poate fi captat de un sunetist iscusit. Una peste alta, de la început până la sfârșit, bieții „normali” nu au parte de unele momente ale partiturii vocale. Altfel, mașinăria funcționează la parametri regulamentari. Muzica e presărată de scurte discursuri ce balansează între seriozitate și umor binevenit pentru cei tineri sau pentru generațiile concepute în vremea „Children of the Damned”, piesă revenită după o lungă absență în repertoriul de concert. Excelenta – și oarecum atipica – „Tears of a Clown”, dedicată lui Robin Williams, este urmată de „The Red and the Black”, a doua piesă ca lungime de pe recentul album Maiden și singura compusă în întregime de principala forță motrice a grupului, Steve Harris. Janick Gers își vede de giumbușlucurile cu care ne-a obișnuit, Nicko McBrain, despre a cărui vârstă, avea să ne sugereze Dickinson, se păstrează o inscripție de la vechii mayași, se ține bine și chiar fluctuațiile de tempo care apar din când în când sporesc aerul autentic al unei prestații live. Se întâmplă de câteva ori ca unul dintre instrumente să o ia înainte sau să rămână în urmă, însă ansamblul se reglează din mers și impresia de tot unitar nu are de suferit. Cu sau fără Brexit, steagul britanic rămâne inconturnabil în arsenalul heavy-metal și în recuzita pentru „The Trooper”, „Powerslave” are parte de o nouă mască, mai degrabă mayașă decât egipteană, iar „Death or Glory” este (deja!) cântată de o bună parte a publicului. Decorurile sunt pe măsura unora dintre cele mai grandioase spectacole Maiden, schimbul de locuri de pe scenă funcționează ca întotdeauna, Eddie își face apariția și se luptă din greu cu Janick Gers până să-și lase inima în mâna lui Bruce Dickinson, solistul emblematic care, deși își dozează efortul, reușește să fie același actor versatil care dă viață fiecărui cântec, uneori fiecărui vers. Vorbeam mai devreme despre umor, și cred că umorul joacă un rol foarte important în înțelegerea fenomenului Maiden. Departe de a face pe criticul cu morgă al civilizației europene și de a aluneca în laude deșănțate pentru culturi străvechi despre care nu știm mai nimic, Dickinson trage mai degrabă o lecție generală de viață și istorie din prăbușirea imperiului Maya sau din mai puțin spectaculoasa cădere a celui care a construit „clădirea aia urâtă din spate” (yes, în sfârșit cineva a spus-o pe șleau!!). Un „Hallowed Be Thy Name” cu ștreangul de gât și vocile publicului de la „Fear of the Dark” aduc, parcă prea repede, una dintre cele mai vechi piese ale trupei, cea care le-a dat nume.
Bisul ne propune o confruntare cu bătrânul dușman al omenirii, al cărui chip de plastic se ridică și se prăbușește la auzirea numărului său demonic, însă apoi revenim la heavy-metal ca frăție întru muzică. Și demult nu am văzut atâtea steaguri și atâtea naționalități care să confirme faptul că suntem „Blood Brothers” așa cum, ne-o spune iar Bruce, ar trebui să simtă lumea toată. „Wasted Years” și glumele lui Dickinson cu microfonul lui Adrian Smith încheie o seară memorabilă în ciuda evidentelor probleme tehnice, un spectacol din ceea ce ar putea fi ultimul turneu de asemenea dimensiuni al unor muzicieni intrați definitiv în patrimoniul cultural al continentului nostru atât de încercat. Iron Maiden can’t be sought, Iron Maiden can’t be fought! Și cu asta, basta.
O galerie foto puteti urmari AICI.
Foto: Diana Grigoriu
Lasă un comentariu