În seara asta, nu, nu vreau să beau. Vreau să îmi trăiesc cu toată limpezimea întristarea. Şi apoi, după o vreme, când lucrurile se vor fi liniştit un pic peste durerea momentului, o să mai am puterea şi să cânt şi să joc, până-n zori sau măcar preţ de câteva melodii dintr-o coloană sonoră mereu prezentă. De azi dimineaţă mă gândesc ce să scriu despre Adi Bărar şi îmi dau seama că nu voi scrie decât despre mine. Sunt sigur că Adrian Bărar a fost – este! – mai mult decât Cargo, dar prin Cargo a devenit parte din noi, la fel de întreţesută cu vieţile noastre ca o amintire puternică sau ca o primă dragoste.
Ca să-l primesc din când în când în gând pe Adrian Bărar nu va trebui să fac niciun efort. Muzica lui s-a clădit cumva în jurul nostru: nu a fost cea mai tehnică, nu a fost vreo pildă de virtuozitate care să te dea pe spate, cum nici el nu a fost un „guitar hero” pe care să vrei să-l imiţi. A fost altceva şi, într-un fel, mai mult. Albumele generaţiei mele, cele care vor fi mereu etalon pentru Cargo, au fost „Povestiri din gară” şi „Destin”. Într-o ordine întortocheată, pentru mine. Am ascultat „Brigadierii” la vreo zece ani şi chiar şi atunci am prins ceva din ironia îmbinată cu tristeţe. Apoi, în anii de liceu care au stat la temelia unei vieţi pline de uimiri, tristeţi şi bucurii, ne-am mişcat pe „Destin”. Şi, după o vreme, am privit iar în urmă. Ne-am născut, într-un fel, în 1989 şi… pe cântecul „1989”. Cargo a fost la mijloc şi cu dreaptă măsură: între muzica celor vechi şi sunetul modern, drumul a fost parcurs pe două albume, primul cu sunetul acela deschis, tipic pentru Electrecordul perioadei „dinainte”, şi cu ingenuitatea minunată a unei creaţii neatinse de curente, de planuri, dintr-o vreme când nu avea rost să-ţi faci niciun plan. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, care de atunci s-a îndepărtat de tot ce înseamnă rock, tot tresaltă până astăzi când aude „Cu ochiul drept privesc din nou spre ursa mare…” Iar „Destin” a integrat tendinţele unui rock mai modern – inclusiv momente doom –, rămânând acelaşi Cargo. Am fost profunzi ascultând „Spune-mi de ce”, am oftat pe „Femeia” şi am amestecat tristeţea şi speranţa cu „Astăzi şi mâine”.
Din cauza apropierii în spaţiu, cei de la Cargo nu au putut rămâne modelele îndepărtate spre care priveam. Am aflat repede că sunt oameni ca şi noi, ne-a stat inima-n loc pentru Kempes când a avut accident, am strâmbat din nas la un concert cu sunet mai slab sau cu un setlist care nu ne încânta, ba am asistat şi la o altercaţie între Adi Bărar şi alt veteran, când într-un club bucureştean, în spatele scenei, au zburat câţiva pumni. Dar peste toate acestea, muzica şi versurile au rămas indisolubil legate de viaţa noastră, de ce ne plăcea, de ce ne încuraja, de cine eram. Cum să nu-l primesc în gând pe Adrian Bărar când la fiecare Crăciun, când pornesc la colindat, închei cu un cântec un pic modificat „preluat” de la Cargo? Când zăpada din preajma acelor zile îmi aminteşte mereu de superbul „Lui”, un cântec pe care, din păcate, nu l-am mai regăsit pe nicăieri în afară de caseta pe care a apărut prima dată? Când am trăit o despărţire cu „Dacă ploaia s-ar opri” pe fundal? Sau când, treji sau mahmuri, supăraţi sau veseli, singuri sau cu prietenii în jur, n-am lăsat să treacă aproape nicio petrecere din anii în care am crescut fără să derulăm conştiincioşi caseta până la „Destin”?
Spuneam că Adrian Bărar este mai mult decât Cargo şi, la fel, Cargo nu este doar Adrian Bărar. Dar ca principal constructor al acestui edificiu, îl simţi mereu acolo, chiar când ai atenţia concentrată pe performanţa unuia dintre soliştii vocali care au făcut mereu cinste trupei. Aşa că toate acestea ni-l vor aduce în gând mai mult decât cuvintele stupide pe care mă chinui să le înşir aici. În ceea ce mă priveşte, chiar dacă îmi spun „Slayer” şi voi asculta probabil mereu mai mult Iron Maiden decât Cargo, chiar dacă eu însumi am cântat şi cânt mai ales în engleză, îmi depăn amintirile şi mă rog în română. Iar vecinul întru graiul matern şi muzical, Adrian Bărar, cel care a fost de zeci de ani pe undeva, pe lângă mine, în spaţiu şi în cugetare, îmi va rămâne aproape cât îmi va dăinui puterea amintirii. Dumnezeu să-l ierte şi să-L primească la El!
frumoase cuvinte