În cadrul evenimentului DrumStage WinterGroove, destinat punerii în evidenţă a virtuozităţii unor baterişti de la noi – un fel de karaoke cu bateria live peste restul instrumentelor (inclusiv vocea) înregistrate – prezenţa lui Adrian Tăbăcaru se dovedeşte un moment inedit.
Cel pe care multă lume îl cunoaşte din trupa de death-metal progresiv Taine, dar şi din concertele de percuţie clasică (printre altele, cu ansamblul Game al Universităţii de Muzică Bucureşti) a dus mai departe conceptul evenimentului şi a oferit o prestaţie unică. Spectacolul lui Adrian Tăbăcaru este de fapt îmbinarea între materialul înregistrat şi prestaţia live, într-o structură componistică ce aduce laolaltă fără asperităţi forma clasică şi aportul modern şi postmodern, totul sub semnul sincretismului artelor. Toată construcţia sonoră este dublată de un spectacol vizual la fel de meticulos pus la punct.
Cele şapte piese ale recitalului se îmbină într-o formă ternară de arc (A-B-A). Numele de formă de lied folosit uneori pentru a descrie această structură pune bine în evidenţă efectul pe care l-a obţinut compoziţia lui Adrian Tăbăcaru: prin reluarea în ultima parte a elementelor din prima ansamblul devine familiar, ca o singură „piesă” mai mare. Mai mult, această coerenţă se aude şi mai bine din faptul că, după modelul lui Johann Sebastian Bach, din care Tăbăcaru spune că s-a inspirat, elemente din prima secţiune se regăsesc modificate şi într-a doua. Sala cufundată în (semi)-întuneric se umple simultan de sunet, lumină şi imagine. Acestea din urmă sunt controlate şi coordonate live de pe scenă, deci practic tratate tot ca instrumente şi respectând aceeaşi formă ternară. Spectacolul începe într-o atmosferă de jazz ce scoate la iveală primul element de intertextualism: momentul inaugural este original, însă reia tema trio-ului de jazz grupat în jurul pianistului suedez Esbjörn Svensson. căruia Adrian Tăbăcaru îi aduce pe această cale un omagiu. Vorbim despre un filon muzical care trece peste ani prin creaţia mai multor interpreţi care ajung la fuziunea diferitelor modalităţi de expresie. Svensson însuşi înglobează în propria creaţie elemente de muzică clasică şi romantică, jazz tradiţional (Thelonious Monk) şi sunete electronice, aşa cum face şi Adrian Tăbăcaru, care trece prin succesiuni ritmice, melodice şi armonice de la jazz spre elemente mai agresive de rock progresiv. Suportul melodico-armonic îmbină la început contrabas şi pian, pentru ca apoi sunetele prelucrate prin sintetizator să umple un peisaj cu ruperi de ritm, măsuri alternative, structuri ample în centrul cărora se insinuează mereu percuţia. Aceasta nu este reprezentată exclusiv de setul de tobe şi poate că spectatorul neavizat – şi la această primă reprezentaţie toţi suntem neavizaţi – rămâne un pic nelămurit cât este înregistrat şi cât este cântat live. Peisajul sonor este abstract dar plin de sugestii, luminile inteligente se mişcă sub coordonarea artistului şi din când în când proiecţia video scoate la iveală logo-ul format din cele două iniţiale, „A. T.”, parcă o trimitere voalată la acelaşi tip de semnătură folosit odinioară de pictorul german Albrecht Dürer. Ascultătorul este dus într-o călătorie psihedelică şi prin structurile ample ale rock-ului progresiv, poate elementul cel mai familiar pentru un public complet (şi plăcut) surprins de desfăşurarea de mijloace expresive din faţa lui. Structurile sonore sunt foarte moderne, modale sau atonale, şi beneficiază de contribuţia unor muzicieni precum Adrian Buciu, Mandela Gajol, Andreea Timiraş sau Itamar Meir, binecunoscuţi în mediile artei contemporane. Pe lângă pian, contrabas, flaut şi violoncel, ca o extindere a sincretismului şi la nivelul culturilor citate şi/ sau prelucrate este folosit un instrument de suflat al aborigenilor australieni, didjeridoo.
În secţiunea a doua – electronică – reapare citatul, de data aceasta din trupa avangardistă de rock Animals As Leaders, cu tema piesei „Somnarium” dezvoltată pe „All the Swirls”. Linia melodică dobândeşte pentru început mai multe asperităţi, pentru a se esenţializa progresiv şi a lăsa locul unei construcţii aproape exclusiv ritmice, primitive şi organice.
Forma de arc se încheie prin revenirea la jazz, de data aceasta în forma unei preluări a piesei „Elevation of Love”, a cărei temă fusese enunţată deja în prima secţiune. Se obţine prin aceasta şi contrastul între prima secţiune, aerisită, plutitoare deşi îmbogăţită cu elemente inedite, a doua, din ce în ce mai tensionată, şi această revenire. „Elevation of Love” este o compoziţie luminoasă, tematică, uşor de urmărit în ciuda bogăţiei armonice şi astfel apărând ca o rezolvare a întregului conflict ilustrat anterior.
Am vorbit mai mult despre ansamblu şi mai puţin despre prestaţia live în sine tocmai pentru că aici este meritul partiturii de tobe. Bogăţia şi varietatea de ritmuri, tehnici, tipurile de beţe diferite (de la cele clasice la „măturici”) nu aduc percuţia în prim-plan ca pe un element care ţine să-şi asume rolul principal. Deşi foarte complexă, abordarea percuţionistului nu distonează cu ansamblul, ci îi potenţează forţa expresivă. În faţa spectatorilor Adrian Tăbăcaru este în acelaşi timp baterist de metal, percuţionist clasic, tobar de jazz, DJ şi MC. Toate acestea, alături de rolul de compozitor, transformă seara într-un one man show remarcabil. În egală măsură surprinşi şi încântaţi, spectatorii reacţionează cu aplauze prelungi, care aduc un bis întâmpinat cu ovaţii. Însă o singură reprezentaţie este prea puţin pentru un tip de spectacol rar pe scenele din România şi, îndrăznesc să spun, de oriunde. Compoziţia aceasta merită să fie reprodusă într-o sală mai mare, pentru a apuca să se aşeze în urechea şi conştiinţa melomanului contemporan. Este şi acesta un mod de a ridica nivelul publicului care, iată, deşi nici pe departe alcătuit din muzicieni profesionişti, reacţionează pozitiv în faţa unei muzici complexe şi sincere.
Foto: Miluţă Flueraş
Lasă un comentariu